miercuri, 23 decembrie 2015

Drum cam lung...

Drum cam lung, de mult mai mult de-o viaţă,
Am bătut, venind din viitor,
Ca să stau cu tine faţă-n faţă
Şi-ntr-un fel, să-ncerc, din nou, să mor.

Revenind din vremuri viitoare,
Mi-a fost dat aici să te-ntâlnesc,
Într-un timp în care lumea moare
Renegând principiul omenesc.

Visul dintr-o noapte în furtună
Mi-a redat uitate amintiri,
Întâmplate fapte împreună,
Şi motivul multor ne-mpliniri.

În consens cu faptele promise,
Prin destin ţi-a fost îngăduit
Să te-arăți reală şi în vise,
Ca să fii de netăgăduit.

Eşti născută să-mplineşti menirea,
Nicidecum să treci prin rătăciri,
Să repui, în drept firesc, iubirea,
Temelia marilor zidiri.

Umbra unei vieţi cândva trăite
Ne-a trasat o cale şi un sens,
Renăscând dorinţe ispitite
De-al privirii, dualist, consens.

Te-ai trezit intrând pe-a vieţii poartă,
Căutând un sens altfel, normal,
Acceptând că viaţa nu e moartă
Chiar de-i e credinţa-n ideal.

Datorii rămase neplătite,
Timpului de care am fugit,
Ne-au făcut să fim acum ispite
Şi trăiri de neînchipuit.

Dintr-un timp ce dat va fi să vină,
Cel în care azi deja-i trecut,
Revenim trăirii în lumină,
Printr-un alt, năvalnic, început.

Drum cam lung, de mult mai mult de-o viaţă,
Am bătut, venind către prezent,
Ca să stăm, trăind, faţă în faţă
Într-un tot, de-a pururi, elocvent.

marți, 22 decembrie 2015

Absurdul alternativ

Din întrebări ce-şi vor voi răspuns
Fac pod de gânduri între nopţi şi zile,
Şi-n argumente vagi şi puerile,
Pe mine, uneori, mă las ascuns.

O stea, în cruce-mi luminează faţa
Şi-mi face semn, într-una, s-o urmez,
Eu n-am putere să mă-ndepărtez,
Aştept să simt că vine dimineţa...

C-am fost împins, cu ură,- n clandestin,
Mi-a fost dorit să am o altă faţă,
Să rătăcesc prin neguri şi prin ceaţă,
Şi-n vântul vieţii să mă tot înclin.

Minţite vorbe s-au lăsat știute
Într-o grăbire nicidecum normală,
Când adevăruri puse la-ndoială
De văzul tuturor au fost dosite.

Ca să accept un rost de împrumut,
Mi s-au prescris reţete generale
Cu împliniri în zăboviri carnale,
Prin renegarea propriului trecut.

Absurdul mi-a rămas alternativă,
Tocmită ca model măgulitor,
Pusă la rang de sens spre viitor,
De-a nu privi căderea ca derivă.

Dar, n-am căzut, chiar dacă mai suspin...
Nu pot să pierd... Mereu revin la viaţă,
Ştiu că-n curând, va fi o dimineaţă
Când voi privi, din nou, un cer senin.

luni, 21 decembrie 2015

De dincolo de neștiute

De dincolo de margini şi hotare,
Dintr-un incert cu iz de infinit,
Punând pe fugă semnul de-ntrebare,
Prinde contur, un orizont grăbit.

Nu-i nici o cale sigură, în sine,
Nu-i nici un drum, de la-nceput, ştiut,
Din câte-au fost doar gândul mai revine
În amintiri de timp deja trecut.

Şi el îşi lasă trecerea firească,
Măsurile, fără tăgadă mor,
Nimic nu stă să se împotrivească
La ceea ce e pur întâmplător.

De neştiut sunt câte ne sunt date,
Cât e de tras când nu-i motiv de tras,
Dar pe Golgota toţi urcăm o cruce
Şi nu zburând, ci-n mersul pas cu pas.

Dinspre departe înspre mai aproape
Nu e cât este drum de mers,
Cum nici cât ploaia poate creşte ape
Ori cât dă viaţă altui Univers.

Cum mai nimic la şapte nu se-mparte
Şi împreună, trei, perechi nu fac,
Singurul drum e înspre mai departe,
Oricum ar fi, pentru al vieţii leac…

Şi orişicum s-ar pune în balanţă
Se caută doar sensul omenesc,
Doar viaţa dă, într-un final nuanţă
Şi, întâmplării, înţeles firesc.

De dincolo de viaţă şi de moarte,
Din vremuri fără timpuri la hotar,
Venim, trăim şi trecem mai departe,
Lăsându-ne urmaşilor ca dar.

duminică, 20 decembrie 2015

Definiție prin contur

Privesc în sus, privesc în jos, mereu,
Mă simt un simplu om, nimic mai mult,
Cu ochii văd, cu inima ascult
Şi cred în Adevăr şi Dumnezeu!...

De la-nceput privind, către prezent,
Încă mă simt acelaşi care-am fost,
Şi tot la fel aş face-al vieţii rost,
Mereu având un gând adolescent...

Că am rămas acel ce, dintr-odată,
Mai spune “nu” să se-nţeleagă “da”,
Cel care, neuitând, a se-ntreba,
Mereu aceeaşi faţă îşi arată.

Sunt lupul singur care, seara, plânge
Când simte că minciuna îl înfrânge,
Ce-n miez de noapte vede mai departe
În viaţa ce urmează după moarte,
Dar totuşi dă tribut o zi din viaţă
Pentru un vis în prag de dimineaţă,
Simţind mereu că lacrima nu doare
Când e un dar al razelor de soare.

Şi azi, la fel, întorc printr-o poveste
Ceea ce simt, ştiind că va urma,
Că toate-n fel şi chip se vor schimba
Prin întâmplări ce vin fără de veste.

Dar tot ce văd, doar la prezent conjug,
Ştiind că în curând va fi real,
Oricâţi îmi spun că nu-i ceva normal,
Spre viitor privirile-mi tot fug...

Şi dacă nu-s ceea ce-aş vrea să fiu,
De ceea ce am fost cândva mi-e dor,
Chiar dacă îmi doresc, prea visător,
Să pot uita ceea ce astăzi ştiu...

joi, 17 decembrie 2015

Durerea în tăcere

Tăcerea mea priveşte către tine,
Dar nu-ţi mai spun, doar caut să găsesc,
Drumul pe care, ridicând cortine,
Timpul va trece cu motiv firesc.

De ieri spre mâine las mereu ideea,
Agonisesc în gânduri un tumult,
Chiar dacă mai şi știu că eşti femeia
Ce îmi aşteaptă spusele de mult...

Cuvintele mă dor, dar nu-ţi pot spune
Că vieţii îi devin şi eu dator,
Că-s vinovat de-o grea evaziune,
Furând trăiri din timpul viitor.

Tăcerea mea e semnul de-ntrebare
Pe care-l pune orişice răspuns,
Când dat fiind, se pierde-n nerăbdare,
Strivit de aşteptare pe ascuns.

În vis îmi spun că-n ziua ce urmează
Se va-ntâmpla să nu mai fiu tăcut,
Dar mintea uit să îmi rămână trează
Şi-n miez de noapte timpul e trecut.

Şi tot aştept, şi-mi amintesc de tine,
Şi mă tot dor cuvintele de dor,
De mine-ncep să simt că mi-e ruşine,
Dar tot aştept un pas în viitor.

marți, 8 decembrie 2015

Mi-aduc aminte...

Mi-aduc aminte că am fost copil...
Şi aruncam cu pietre înspre stele,
Vroiam să ştiu că nu-i prea dificil
Să merg, încet, pe jos, până la ele.

Nu prea ştiam că sus înseamnă sus,
Că mersu-nseamnă salt pe verticală,
Că soarele, trecând înspre apus,
Nu-şi are-n gând motive de-ndoială.

De multe ori pe oameni întrebam
De ce, doar ziua, umbra are formă,
Şi soarele, când raze bat în geam,
Într-un mereu altceva o transformă.

Mi-aduc aminte că, fiind copil,
Când nu dormeam, priveam spre cer, spre stele,
Ca, neştiut, să merg, tiptil, tiptil,
În zori să pot s-ajung pe lângă ele.

Mai şi plângeam când zorii erau triști
Ori când, din vis, uitau să mă trezească,
Când norii îi simțeam că-s egoişti
Şi vor, prin fulgerări, să strălucească.

Îmi coboram privirea prin fântâni,
Tot căutam şi-acolo o lumină,
Şi-i întrebam mereu pe cei bătrâni
Dacă ei ştiu că apele suspină.

Mi-aduc aminte vise de copil,
Când,printre şoimi,zburam mereu spre stele
Şi vântul încerca a-mi fi ostil,
Ca să n-ajung, cumva să fiu ca ele.

Când toţi spuneau că-i iarnă şi e frig,
Priveam spre câmpuri pline de zăpadă,
Şi îmi venea, din când în când să strig,
Că nu-i aşa, şi lupii-s o dovadă.

Aşa am învăţat că-n sus, spre Cer,
Urcarea nu-i deloc o simplă joacă,
Că nu e greu să dormi o noapte-n ger
Când ochii ţi se-mbracă-n promoroacă.

Mi-aduc aminte că eram copil
Şi nu credeam în moartea unor stele,
Cum nici s-accept postura de docil,
Uitând să-mi caut locul printre ele.

vineri, 4 decembrie 2015

Azi, Mariei-Magdalena

Azi puritatea rar mai este pură,
Pândiţi suntem -n vise de păcat,
Diversitate-i singura măsură
Ce ne-o-nsuşim în mod deliberat.

Gustul îl ştim şi-i dăm mereu crezare,
Ne îmbătăm şi spunem că-i un joc,
Uităm că viaţa trece la-ntâmplare
Şi-o mergem cu un pas bătut pe loc.


Mariei- Magdalena-i ştim povestea
Şi cât în obicei s-a înrobit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi cât de mult schimbarea şi-a dorit.

Răspunsul azi nu-şi ştie întrebarea,
E doar o constatare prin urmări,
Ce pune în dezbatere onoarea,
Ca sens al prea-ntâlnitei dedublări.

Teama o ştim, dar tot trăim cu teamă,
Că fără mască nu ne-ar fi uşor,
Că nimeni, altfel, nu ne ia în seamă,
Dacă n-avem ceva atrăgător.


Mariei-Magdalena-i ştim povestea
Şi cum, să se îndrepte şi-a dorit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi cum, într-un sfârşit, a izbândit.

A fi aproape, azi, se defineşte
Prin fapte cu vădit real folos,
Şi care cu un preţ, se răsplăteşte,
Bănesc, material sau amoros.

Mereu găsită e singurătatea
Liniştitoare şi de bun augur,
Şi cadru ce convinge libertatea
Să nu se mărginească pe contur.


Mariei-Magdalena-i ştim povestea
Şi când, într-un final a izbândit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi când, crezând, în pace s-a sfârşit.

duminică, 29 noiembrie 2015

Iarna ca vestire

Ceasul cu pendulă bate
Gongul timpului ce trece,
Nopţile-s întunecate,
Iarna vine... va fi rece...

Norii caută spre soare,
Căutând să îl ascundă,
Umbra lor întrebătoare
Se vrea zilnic mai profundă.

Măsurând, când nu-i mai pasă,
Drumul stelei căzătoare,
Vântul, tihnei nu se lasă,
Biciuind frunza ce moare.

Ceasul cu pendulă bate
În rutina-i cadenţată,
Clipe care trec uitate
Printr-o lume îngheţată.

Apele stau în izvoare,
Simţul curgerii le-ngheaţă,
Malul vadului le doare
Când îl văd ascuns în ceaţă.

Umbrele rar dau de veste
Că va fi noaptea senină,
Chiar şi ele-s o poveste
Amintind de luna plină.

Ceasul cu pendulă bate,
Fiindu-i timpului măsură,
Zilele-s mereu scurtate,
Iarna vine... nu se-ndură.

vineri, 27 noiembrie 2015

O noapte cu Perseide

Iubito, plouă, pe Pământ, cu stele,
Dintr-un înalt ce nu se vede clar...
Simţirile îmi sunt din nou rebele,
Uitările-mi sunt toate în zadar.

Cărările sunt parcă poleite...
Absenţa ta o simt tot mai acut,
Te caut prin cotloanele umbrite,
Nu vreau să cred că vieţii te-ai pierdut...

Aş vrea s-adorm şi să visez apoi,
Că printre stele vii, dinspre departe,
Pe drumul fără sens spre înapoi,
Ca să dai viaţă versului din carte...

Dorindu-mi să împart cu tine-o noapte,
Lăsându-ne de gânduri şi idei,
Mi-aduc aminte sensul unor fapte
Ce astăzi n-au nici rost şi nici temei.

Cândva, ploua, la fel... Un roi de stele,
Ne arăta un drum spre un altar,
Erai frumoasă, luminai ca ele...
Tot orizontul vieţii era clar...

Acum văd cerul ca un car de foc
Ce foc nestins în mine readuce,
Mă las cuprins de-al amintirii joc
Şi răstignit pe-a drumului răscruce.

duminică, 22 noiembrie 2015

Universalul tabu

Dezordinea universală
E azi, firesc, subiect tabu,
Moralitatea imorală
Ne-a prea-nvățat să spunem "Nu"!

Mereu purtăm câte o stâncă,
Precum Sisif, spre vârf de munți,
Dintr-o prăpastie adâncă,
Peste-ale vieții rupte punți.

Prin intersecții de destine
Avem și parte de dispreț,
Când lacrimile sunt meschine
Și ochii pun valorii preț.

Dintr-o extremă, în extremă,
Făcând de aberații uz,
Găsim că viața-i o problemă
Și adevărul un abuz.

O vagă urmă de speranță,
De teama unui "prea târziu",
Ne dă puteri de cutezanță
Pe muchie de bisturiu.

Cei ce nu cred în decădere
Mereu, mereu, reiau urcușul,
Croindu-și drumul, în tăcere,
De-a dreptul, nu de-a curmezișul.

Dar viața-n felul ei, reală,
Are firescul ei tărâm...
Urcarea totuși nu-i vitală
Când nu mai știm să coborâm.

miercuri, 18 noiembrie 2015

Iubire în aşteptare

Că te iubesc, n-am vrut să iau în seamă,
M-am vrut supus lumeştii noastre legi,
Nici azi nu spun, simt, într-un fel o teamă,
Că dreptul ce ţi-l ai vei vrea să-l negi.

N-am vrut să cred că timpul, care trece,
Nu e de-ajuns să tragă un hotar
Între simțiri şi judecata rece,
Şi să mă lase zbaterii-n zadar.

N-am vrut să ştiu de omul care-n mine
Se ascundea de rostu-i de a fi
Şi căutam mereu să uit de tine,
Şi-o altă cale să îmi pot găsi.

E-adevărat că nu m-am luat în seamă,
Că legile lumeşti le-am pus hotar
Simțirilor de care mi-era teamă,
Văzând că-mi trece viața în zadar.

Dar noaptea-n vis, când nu mă pot opune,
Te văd, mă văd, şi timpu-l văd trecând,
Şi-ți spun că este vremea de a-ți spune
Ce luptă duc, trăind, cu al meu gând.

Aşa încerc pe mine-a mă-nțelege
Când tu vei încerca să înțelegi
Că orişicât, alt drum, vom vrea alege,
Ne vor întoarce ale vieții legi.

Că nu am vrut, că n-a fost cu putință,
Că n-am crezut, ori n-am vrut să îți spun,
Azi teama nu-mi mai e de trebuință,
Nici gândul nu mai pot să i-l supun.

În preajma ta, când viața mă aduce,
Uit de consensuri, uit ce îmi e în jur,
La tine universul se reduce,
Restu-i pierdut într-un absent contur.

Dar nu am timp de fantezii ori vise,
Mă las, de neputință, greu convins,
Şi, răbdător, las vorbele nezise
Ca să nu fiu, de graba mea, învins.

Nici o iubire nu e imorală,
Dacă-i iubire, nu un vag concept,
Dar încă mulţi ne-ar cere socoteală,
Așa că încă tac... Şi te aştept...

marți, 17 noiembrie 2015

Constatatoarea teorie

În gând am tot mai multe teorii,
Că nu mi-e clar ce-nseamnă o secundă,
Parcă prea lungă e când vieţii-mi vii,
Şi-ncearcă adevărul să-mi ascundă.

Nu prea mai pot, când trece, să-nţeleg,
Ce rost îşi are când, mereu pe fugă,
Mă tot îndeamnă legile să-i neg
Şi s-i îndemn măsura să-şi distrugă.

Oricât de mult, la ţărmul unui gând,
Te-aştept să-ţi spun ce nori aduc furtună,
Şi câte stele cad, în zori, arzând,
Ca noi să ştim că ziua va fi bună.

Să-ţi spun în șoaptă un fragment de vers
Ce mi-l arată mersul tău agale
Scris pe un prag de vis şi univers
În care toate sunt atemporale.

Şi fiindu-mi tu, în trecerea-mi, popas,
Să uit de clipa care mă grăbeşte,
Spunându-mi că prea tânăr am rămas
Prin lumea care-n fugă-mbătrâneşte.

Dar cum presimt că nu-mi va fi-ndeajuns
Secunda de-mpliniri şi-mpreunare,
Întreb, şi întrebării-i vreau răspuns
O nesfârşită clipă următoare.

În teoria mea, în mod real,
Repun în drept complexa ipoteză,
Că timpul nu-i deloc imparțial,
Cu sufletu-i mereu în antiteză.

Şi tot ce suntem e mereu o luptă
Cu-n optimism firav şi anxios
Pe puntea lumii ce deja e ruptă
De-atâta căutare pe din dos.

luni, 16 noiembrie 2015

Timp fără tine

Sunt fără tine... Nu ştiu ce e viaţa,
Şi trecerea prin timp e un blestem,
Abia aştept să vină dimineaţa,
Să pot, pentru “la noapte” să te chem.

În vise plec, dorindu-mi o uitare
Ca să mă-ntreb de ce mă tot grăbesc,
Şi să-mi dau dreptul ca, prin întâmplare,
Din drumul tău să nu mă mai feresc.

Ochii-i închid privind, fără motive,
Un gând al nopții ce ne-a fost reper,
Când, vorbele fireşti şi permisive,
Ne-au fost deschisă poartă înspre Cer.

Te văd lăsându-te dorinței mele
Sânilor tari de-a le trasa contur
Şi a-ți privi în ochi ploaia de stele
Ca, hotărât, din lume, să te fur.

Complice fiind cu graba mea firească,
Te văd, te simt, voindu-mă intrând,
Spre a-mplini menirea omenească,
În pântecul de viață fremătând.

Şi când, însemn de rosturi şi urmare,
Îndemnul tău era să îți devin,
Te-ai transformat în pururea chemare
Şi în motiv trăirii ca destin.

Sunt fără tine, vremea simt că trece,
Cerul senin mi-e mie-nfurtunat,
Focuri mă ard şi caut noaptea rece
Ca-n frig să uit ce greu e de uitat.

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Dinspre noapte înspre zi

Din noaptea-n care spuse au fost toate,
Mărturisind al faptelor destin,
Am învăţat că viaţa, totuşi, poate
Să se-mplinească-n sens sublim, divin.

Păstrez şi-acum frânturi de jurăminte
Ascunse de al ruperii blestem,
Din care mai adun nişte cuvinte
Ce totuşi sunt iubirilor totem.

Cuvântul încă e finalitate,
A tot ceea ce nu s-a-nceput,
Şi-nălţător de ziduri de cetate,
Şi viitor dintr-un nimic născut.

Ademenit de-o vrajă ancestrală
Mă las purtat de-al clipei amănunt
Chiar dacă uit să pun la socoteală
Că tânăr, îmi zic unii, nu mai sunt.

Şi sunt tot mai atras de veşnicie,
De neştiutul ce se vrea ştiut,
De traiu-n pace şi de armonie,
De orizontul vieţii absolut.

Păstrez în gânduri legile uitate
De mersul lumii, tot mai nevoiaș,
Şi întâmplări, în felul lor, ciudate
Ce au schimbat al faptelor făgaş.

Spre ziua-n care toate vor fi spuse,
Fiind deja un făptuit destin,
Încă mai sunt trăirile seduse
De amintirea unui hâd suspin.

miercuri, 11 noiembrie 2015

În acelaşi sens

Vorbind cu tine mi-ai păşit în gând,
Subit, fără motiv, de nu ştiu unde,
Şi dacă te simţeam, cumva, tăcând,
Mintea-ncepea, încet, sǎ se scufunde.

Cuvântul tău îmi este univers,
Pierdut de-ntreaga lumii mărginire
Care citindu-mi doar câte un vers
Crede că scrisul meu e o scornire.

Chiar dacă-aş vrea, nu pot să te separ,
Te ştiu cu totul, eu trăiesc în tine...
Ascunderea e faptă în zadar,
Că orice pas al meu îţi aparţine.

Din vorbă-n vorbă, fără nici un semn,
Mi-ai definit un orizont şi-o lume
În care zisul gând este solemn
Cu sensul definit de rost şi nume.

Cu dor de tine şi de curcubeu,
Îţi scriu în vers, trecând pe prag de toamnă,
Că-n trecerea prin viaţă, mai mereu,
Am vrut să ştiu iubirea ce înseamnă.

Şi-ţi spun şi gândul că mă simt stingher
Când ştiu că fi-va, în curând, o noapte,
Când vom privi, tu, luna de pe cer,
Eu, chipul tău, îmbujorat prin fapte.

Hârtiei albe astăzi îi spun tot,
O simt că-mi este, pe deplin, duhovnic,
Şi, la iveală, amintirea-mi scot,
Că, fiind tăcut, devin prea mult datornic.

N-am cum să uit, mi-e viaţa amănunt,
Scriindu-ţi, pe trecuturi nu dau vina,
Trecutul vieţii mele e cărunt,
Dar m-a lăsat mereu să văd Lumina.

Deja mă ştii cum sun în felul meu,
O ipoteză-a unei teoreme,
Ce-o demonstrază numai Dumnezeu...
Şi calc prin vise fǎrǎ a mǎ teme.

Nu pun hotare, nici nu mărginesc,
Las vorba cu-nţelesurile toate,
N-am timp de-a încerca un plan drăcesc
Din piatră seacă apă să pot scoate.

Când tu-mi vorbeşti, prin timpuri fac ocol,
Toate se ştiu şi toate se arată,
Şi îmi găsesc priviri pierdute-n gol,
Spre tine, cea, mereu, adevărată.

Nu văd prea bine... însă nu sunt orb,
Văd gândul ce-ţi e lacrimă fierbinte,
Cuvântu-ţi gust şi mi-aş dori să-l sorb,
Avându-l rost de mergere-nainte.

Şi văd că vrei, că ţii să înţeleg,
Un vis ce-l ai, voit prin consecinţă,
De-a-mi fi îndemn să nu mai pot să neg
Că-mi eşti ispită şi îţi sunt dorinţă.

Şi-n versuri scriu, ştiind că recompun,
O vreme nouă ce va fi să vină,
Cu adevărul vorbei ce ţi-o spun,
Cu-a vorbei tale limpede Lumină.

De-ai vrea să pleci, ai să-mi rămâi în vis,
Şi-n vis trăind, vorbi-vom mai departe,
Iar eu, tăcând, voi contura în scris,
În fiecare noapte câte-o carte.

Şi-n ele fi-vom iarăşi, tu şi eu,
O lacrimă de dor şi împăcare,
La pas mergând pe calea ce mereu
Ne-a dat acelaşi drum spre înălţare.

luni, 9 noiembrie 2015

Paranteză

În vis deschid, mereu, o paranteză,
Şi văd, fără a vrea, femei frumoase...
Doar presupun... o simplă ipoteză,
Sau amintiri de fapte voluptoase...

Iar alteori, parcă axiomatic,
Visez realul pur, întâmplător
Chiar dacă irealul matematic
Mă pune, în anexe, ca decor.

Cu lumea sunt mereu în antiteză,
Când readuc esenţele din basme,
Şi povestesc de ultima geneză,
De moartea care vine din fantasme.

Vorbesc de cei ce fi-vor invincibili,
Şi micrometric pasul îl măsor
În căutarea celor compatibili
Cu un destin, oricând, nemuritor.

Visez, trăind o altfel de asceză,
În care doar iubirea-i absolută,
Prin care timpul pierde din viteză
Şi trecerea-i cu totul involută.

De n-aș visa, la rând, cu alţi datornici,
Aş aştepta fiind mereu dator,
Minţind, în spovedanii, pe duhovnici,
Şi că doar mie nu-mi e dat să mor.

miercuri, 28 octombrie 2015

Lumea printre preţuri

Prin lumea, cu de toate, încărcată,
În care toţi se vând, crezând firesc
Că doar aspectul practic e lumesc,
Eu umblu şi-mi simt mintea încurcată.

Văd preţuri de nimic și aberante
La cele ce-s cu greu de preţuit,
La ceea ce e dat, nu făptuit,
Puse-n vitrine mari, extravagante.

Mânjit de colorate etichete
Preţul şi-asumă iz calitativ,
Detaliul e mai mult rezumativ,
Dosit de vorbe neîntemeiate.

Forme barbare, cu însemn de artă,
Dau loc de cinste chipului cioplit,
Numit, de orice minte de smintit,
Făptuitor sau schimbător de soartă.

Carcasa de femeie îmbrăcată,
Cu forme conturate-n mod vădit,
Prin gesturi cu-nţeles prea desluşit
Întrece orice minte luminată.

Tot o femeie, fără de veştminte,
Stoarsă de viaţă, fără nici un gând,
Scoasă-i în faţă de acei ce vând
Plăceri, dorinţe, vorbe şi morminte.

Nimicul are rost de înălţime
Pus ca emblemă cerului senin,
Prevestitor de vremuri care vin
Golite, prin consens, de profunzime.

Umblu, golit de orice amintire,
Nici unde merg nu pot să-mi amintesc,
Însă mi-e dor de datul omenesc,
De fapte fără preţ şi de iubire...

marți, 27 octombrie 2015

Departe noaptea, departe ziua

De ce îmi eşti departe?… E-ntrebarea
La care-n zori de zi îi vreau răspuns,
Când noaptea-n vis îmi văd mereu chemarea
Ce-n tine arde ca un rug ascuns.

N-am cum găsi motiv de împăcare
Cu-n efemer motiv de rost normal,
Când simţul îmi e pus la încercare
De-al visului consimţământ real.

La ceas de seară las, prin raţiune,
Să cred că doar a mai trecut o zi,
Că doar, din grabă, sufletul îmi spune
Că pierd din timpul meu de a trăi.

În zbateri stă banala mea dorinţă,
Când stelele se urcă înspre cer,
De-a-ţi arăta că-mi este cu putinţă
Fapta ce-n gânduri abia o mai sper.

Iar noaptea, când o simt nerăbdătoare,
Încerc s-o rog să-mi lase un răgaz
Ca, domolind dorinţa arzătoare,
Să rup al neputinţelor zăgaz.

Când zorii dau, mult prea grăbiţi, năvală,
Gândul o ia mereu de la-nceput,
Speranţele mă trag la socoteală,
Vor viitor, sătule de trecut.

De ce îmi eşti departe?… Mi-e-ntrebarea
Ce caută măcar un vag răspuns,
Când visul, tot negând îndepărtarea,
Nu îi mai lasă nici un drum ascuns.

joi, 22 octombrie 2015

Viitor întâmplător

Cândva m-ai alungat, iar eu, tăcut,
Plecam rostindu-ţi câteva cuvinte
Ca să-ţi rămân ca un necunoscut
De care să-ţi aduci mereu aminte.

Şi timpul a trecut spre viitor
Umplându-ţi cupa vieţii cu tăcere,
Acum te văd şi văd că ţi-a fost dor,
Că inima dreptate încă-ţi cere.

Stăm depănând din viaţă-ne poveşti,
Poveşti din lumea noastră efemeră,
Trecută eşti, dar tot frumoasă-mi eşti,
Şi tristă… te doreşti, din nou, himeră.

Te-a nins, din vară, timpul, neîncetat,
Îţi spun, în glumă, Albă ca zăpada,
Tu mă priveşti şi-mi spui c-ai pariat,
Pe mine şi prezenţa-mi e dovada.

Lăsându-te de zâmbetul ştrengar,
Îmi spui să nu-ţi vorbesc cu “dumneavoastră”,
Şi că nici ceasul n-are minutar
Că vrei şi noaptea să mai fie-a “noastră”.

Dar nu mă-ntrebi de ce sunt încă trist,
Nu chiar normal, ba chiar peste măsură,
Doar cum mi-e viaţa, cum de mai rezist,
Când văd în jurul meu atâta ură...

Nu ţi-aş răspunde… sufletul mi-e-nchis,
Dar văd că şi la tine, suferinţa,
Ţi-a luat dorinţa ce-o aveai ca vis,
Şi te-nsoţeşti mai mult cu necredinţa.

N-am părul alb, dar ştii că duc în spate
Un dor de tot ce nu am cunoscut,
În piept, nebună, inima îmi bate
La fel cum pentru tine a bătut.

Poftă de viaţă am, e nebunească,
Plăcerea de lumesc e tot la fel,
Te simt că vrei ca-n legea omenească
Să nu mai fim străinii “ea” şi “el”...

Uşor nu-mi e, nu ştiu cum îţi e ţie,
Drum spre trecut nicicând nu mi-am făcut,
Am aşteptat ce dat îmi este mie,
N-am cumpărat nicicând, nu m-am vândut.

Tot mai visez ce-mi este scris în soartă,
Nu mă grăbesc să fac ceea ce vreau,
Dar nici nu stau privind o nouă poartă,
Ca să mă-ntreb ce drum va fi să iau.

Ca doi străini, nu cred că se cuvine,
Târziu fiind, deja s-a înserat,
Să stăm, vorbind de cum era mai bine,
Într-un trecut prea mult îndepărtat.

Ce-am semănat cândva, putem culege,
Treceri de timp sau fapte de iertări,
O noapte ni-i destul spre a-nţelege
De ce nu te-ai pierdut printre uitări.

Văd că-ţi doreşti, ca după ani, o dată,
Să te convingi că sunt acelaşi eu,
Să te convingi că n-ai fost vinovată
Numindu-mă, în glumă, panaceu.

De n-ar fi fost această întâlnire
N-ai fi ştiut că plânsu-ţi e firesc,
N-ai fi ştiut că nu-i o amăgire,
Că-n vis şi amintirile trăiesc.

Vom duce seara-aceasta până-n noapte,
Şi-o vom sfârşi-o abia-n zori de zi,
Nu doar o faptă, ci un şir de fapte,
În doi, ca altădată, vom trăi.

Mi te vei da ştiind că sunt cu tine,
Mă vei avea, venind dinspre trecut,
Dar şi din lumi ce ţie-ţi sunt străine,
Şi-apoi pleca-voi tot necunoscut.

Te vei ierta, ducând înspre uitare
Fapta dintâi şi tot ce a urmat,
Şi îţi vei spune că o întâmplare
Acum, o noapte, iar ne-a-mpreunat.

Îţi vei dori să afli despre mine
Că îmi e bine, că deja trăiesc,
O viaţă ce, ai spus, mi se cuvine,
Că sunt iubit, că eu, la fel, iubesc.

Vei spune că mă poţi invidia
Că drumul prin destin mi l-am ales,
Că nu ai vrut a mă întârzia,
Că-n doi urmam o cale spre regres.

Îmi voi dori, la fel ca-ntotdeauna,
Să-ţi regăseşti un rost firesc de-a fi,
Să te fereşti a-ţi mai fi minciuna
Motiv de-a mai trăi încă o zi.

Voi reveni, şi poate, întâmplarea,
Pentru un sfert de zi, ca şi acum,
Va fi să ne redea împreunarea
Şi mersul, mai departe, pe un drum.

Cândva m-ai alungat, iar eu, tăcut,
Plecam spunând că-ţi voi rămâne-n minte,
Că-n viitor, o noapte din trecut,
O vom trăi-o-n fapte, nu cuvinte.

În faţa mea eşti goală… Stingi lumina
Dar ochii ţi se văd strălucitori,
Împart cu tine un păcat şi vina
De-a fi dorinţei iar făptuitori.

Oricât a fost trecutul de-atădată,
În tine cel ce-am fost mă regăsesc,
Şi peste ani, vreau iarăşi, dintr-odată,
În tine să mă las… Să nemuresc...

Vrerea din mine-n tine e dorinţă,
În şoapte-ţi ai îndemn nemuritor,
Şi lacrima te-arată cu credinţă
Pe drumul spre un veşnic viitor.

sâmbătă, 17 octombrie 2015

Tremur de tăcere

Aş vrea să-ţi cer iertare… într-o noapte,
Stând în altarul sufletului tău,
Mi-a spus neînţelesul unor şoapte,
Mi-a spus de ce-ţi aveai păreri de rău.

Dorinţele mocneau pe rug de vise,
Prin gesturi reci îţi ascundeai fiori,
Dar îţi lăsai speranţele ucise
De primul semn al zilelor, în zori.

Tu mă doreai îndemn şi călăuză
Spre pragul ce-l vroiai să-l fi trecut,
Dar faptelor te arătai confuză
Iar eu, să ştiu mai mult, nu am putut.

Acum, când noaptea a venit fugară,
Dorită chiar de noaptea care-a fost,
Şi-n ochii tăi văd flori de primăvară,
Să-ţi cer iertare ştiu că are rost.

Dorinţa ce o am îţi e dorinţă
Şi adevărul nu ţi-l mai opreşti,
Nici nu o mai arăţi a fi voinţă,
Pe zi ce trece tot mai dragă-mi eşti.

Prin fapte doar mai pot să-ţi cer iertare
Că paşii n-am ştiut să ţi-i îndrum,
Şi aşteptarea astfel ţi-a fost mare,
Demult puteam trăi ca şi acum.

Şi-mi cer iertare pentru câte vise
Ciobite, fără sens au devenit,
Că multe adevăruri compromise
Prin noi, în timp, de noi s-au rătăcit.

Teamă-mi era, crezând în niciodată,
Mă răzvrăteam, îmi era greu să plâng,
Te căutam să fii ca altădată,
Uitam că vrei în braţe să te strâng.

E altfel viaţa, tremură tăcerea,
Trăim alt timp, trăieşte el prin noi,
Îţi simt fiorii şi am iar puterea
De-a reclădi o lume, doar noi doi.

vineri, 16 octombrie 2015

Sărbătoare de-mprumut

Nimic nu este pur întâmplător,
Spun cei ce ştiu trăi o întâmplare
Şi zi de zi îşi fac o sărbătoare
Trăind firesc ce dat le este lor.

Mulţi însă uită ceea ce-i normal
Sărbătorind doar legi şi doar decrete,
Dorindu-şi fapte, nu trăiri, concrete
Gesticulându-şi fuga-n ireal.

Acum e straniu… Rar, atât de rar,
Se spun cuvinte înduioșătoare,
În ziua decretată sărbătoare
A celor ce iubesc fără habar.

Şi-mi e mirare că-n această zi
Un fel de fericire eclipsează
Trădarea celor mulţi, ce doar mimează,
Crezând că pot, într-adevăr, iubi.

Perechile-ncurcându-se, şarmant,
De parcă sunt ieşiţi de la-nchisoare,
Privirile dorinţelor ştrengare
Arată că atât e relevant.

De câţiva ani, fireşte, an de an,
Nevasta redevine şi iubită,
Şi-n fel şi chip, de soţ, e răsplătită,
Cu-n ritual transcris după un plan.

Sau el şi ea, doi snobi împătimiţi,
Încolăciţi prin hrube sau taverne,
Îşi şuşotesc poveşti cu baliverne,
Crezându-se de-a dreptul fericiţi.

Nu le mai pasă dacă doar o zi,
Vor fi dorind să creadă în iubire,
Sau chiar se ştiu, deja, în amintire,
Aşa cum definesc pe a iubi.

Mulţi se întreabă: Câte-n locul ei,
Au fost, minciunii lui, ascultătoare,
Şi câţi ca el, în zi de sărbătoare,
Erau cuceritorii de femei?

Minciuni cu rost, dar multe fără rost
S-au inventat pentru o zi anume,
Când şi divorţul e un dar de nume,
Trecut în contul dragostei ce-a fost.

De câtva timp, ne punem la mezat
Trăiri sortite-a fi-mbucurătoare
Celor ce ştiu că-n somn nu se prea moare,
Când viaţa li-i trăire chiar şi-n pat.

Trăim în sărbători de împrumut,
O cheltuială mare mare ni-i ştiinţa
De-a-nlocui cu nechezol credinţa,
Uitându-ne cu silă spre trecut.

Doamne, te-ntreb, tu cum mai socoteşti
Când vezi cum este-n lume, astăzi, viaţa,
Şi toţi au învăţat să facă piaţa
Plătind dezmăţul firii omeneşti?

Şi cum se poate drum, să-şi aibă, drept,
Când dragostea e tot un fel de rană,
Cea care, prin condiţia umană,
E-acum ajunsă doar un vag concept.

joi, 15 octombrie 2015

Amintire de curaj

Aş fi ucis o lume pentru tine,
Pe mine chiar m-aş fi ucis, pe loc,
Credeam că viiorul ne-aparţine,
Şi pentru el mă aruncam în foc!

În noaptea ce era ca şi acum
De ceaţă şi de umbre-ntunecată,
Aş fi tăiat prin valuri un alt drum,
Luptându-mă cu marea-nfurtunată.

Eram nebun, îndrăgostit de tine,
Strigam la porta drumului închis,
Reconstruiam palate din ruine,
Ca să nu uit nimic din ce-am promis.

Am dat speranţei rolul de girant
Spunând că n-am motive de dobândă,
Dar într-o zi am devenit restant,
Şi-am înţeles că mulţi stăteau la pândă.

Peste pământ de rouă pârjolit
A nins cu adevăruri strivitoare
Şi viscolul în noapte s-a pornit,
Şi-am înţeles că şi speranţa moare.

Aş fi ucis o lume pentru tine
Netemător fiind înspre trecut,
Dar viaţa numai mie-mi aparţine,
Curajul de atunci îl las pierdut.

luni, 12 octombrie 2015

Pământ de flori

Pământ de flori, călcau, cândva ţăranii,
Sub pasul lor, din curtea casei până-n sat,
Azi curtea s-a umplut cu bolovanii
Care, cu totul, mersul drept le-a încurcat.

Pământ de flori, cândva, aveau ţăranii,
Azi nu-l mai au... Alţii îl au, şi ei îl vând,
Ei sunt săraci, şi văd cum le trec anii,
Şi traiul bun, pe zi ce trece, e doar gând.

Pământ de flori, cândva, munceau ţăranii,
Avea rod bun, şi se lăsa uşor lucrat,
Azi îl cultivă, zice-se, profanii,
La mâna lor ajuns-a sat cu sat.

Pământ de flori vindeau cândva ţăranii,
Azi nu mai vând... azi nu mai au nici ei nimic,
Sunt prea săraci şi sunt prea scumpi şi banii,
Şi satul lor, pe zi ce trece, e mai mic.

Uitaţi de lume, mor, tot mor, ţăranii,
Pământ de flori, în curţi, au doar tiranii...

duminică, 11 octombrie 2015

Cântec cu amanţi

Noi suntem amanți de-o noapte,
Şi de-o alta, când şi când,
N-avem timp de vorbe-n şoapte,
N-avem timp de nici un gând.

Ne găsim, cumva, ideea
Ca să ne-simțim, firesc,
Eu bărbatul, tu femeia,
Care spun că se iubesc.

Spusele-mi sunt mângâierea
Cu-n îndemn orgolios
Ca să-ți dăruieşti plăcerea
Ce îmi este de folos.

Orice gând îmi e dorința
De a şti că te-am avut,
Siluit de necredința
Că mai mult nu s-a putut.

Drept răspuns, în mare grabă,
Îți faci trupul dezgolit
Şi îmi spui că avem treabă,
Că ni-i timpul drămuit.

Şi eşti mult ascultătoare
A trupeştii fantezii,
Că prin fapt şi prin urmare
Doar cu mine ai să fii.

Îngenunchi să-mi simți puterea
Ce mi-o vreau fără egal,
Că-s, aşa precum mi-e vrerea,
Un bărbat demn şi fatal.

Şi când totu-i pe sfârşite,
Şi mă-ntrebi de mi-a plăcut,
Îți repet vorbe menite
Să-nțeleg că m-ai şi vrut.

Noaptea-i doar cât întâlnirea
Ne-o lăsăm unui moment
Eu să-mi spulber amăgirea,
Tu să-ţi vezi rostul absent.

Ne-mbrăcăm fără zăbavă,
Şi vorbim despre banal,
Oricum viaţa ni-i bolnavă
Şi eşecul clar, real...

Tu-mi eşti la numărătoare
Doar a doua-ntre femei,
Că de-i vorba de urmare,
Tu poţi face orice vrei.

Ştiu că nu te ştii iubită,
Mi te vinzi, când te vreau eu,
Ca o haină ponosită,
Fără nici un Dumnezeu.

Rând pe rând, nicicând deodată,
Ne-avântăm pe-al vieţii drum,
Tu de teamă apăsată,
Eu cu capu-n nori de fum.

Mă întorc mereu acasă,
Şi-mi reintru în normal,
Ţie drumul ţi-e-nspre casă,
Ori la alt bărbat fatal.

Viaţa mea e fără tine,
Ştii că mint că îmi e greu,
Dar minciuna-ţi face bine
Şi te-ntorci la ea mereu.

Te doresc, fiind femeie,
Ca să îmi trăiesc, în pat,
Iluzoriu, o idee,
Despre cum sunt ca bărbat...

Mi te dai, fiind femeia
Care vrea a fi mai sus,
Având sens doar prin idea
Că-i la fel de-i unu-n plus...

Noi suntem amanţi de-o noapte
Şi de-o alta când şi când,
Ne iubim numai prin fapte,
Altceva avem în gând.

sâmbătă, 10 octombrie 2015

Repetabila vrere

De multe ori am vrut să plec din mine,
Să las în urmă tot ce-am adunat
Ca loc făcând simţirilor virgine
Să mă renasc, din nou, fără păcat.

Să mi se şteargă fapte nefăcute
Să-nvăţ învăţătura tuturor,
Din cele ce se ştiu prea rar văzute,
Cele ce-l fac pe om nevoitor.

Să plec un timp, în Cer, în altă vreme,
Ca să trăiesc uitând că am trăit
Şi să nu ştiu ce-nseamnă a te teme
De gândul ce în vis s-a răscolit.

De multe ori am vrut ca-n altă viaţă,
Plecând, cu tot ce ştiu să mă renasc,
Să pot să stau cu mine faţă-n faţă,
Strivind destinul într-al vieţii teasc.

Să-nvăţ să spun ce astăzi nu aş spune
Decât rotind cuvintele cu rost,
Ca omul să se ştie el minune,
Uitând s-aştepte vremuri care-au fost.

Să-mi pot reda speranţa de-nălţare,
Ştiind că drumul pot să nu-l fac lung,
Reînvătând că pot avea răbdare
Dacă la capăt vreau să şi ajung.

Am vrut să plec… Tot vreau să plec din mine,
Să uit că-n ochi de om sunt un damnat,
Şi să revin ştiind că-mi aparţine
Puterea de-a trăi fără păcat.

Amintire dintr-o seară

Într-un consens cu gândul, regăsesc,
O amintire fără clar temei,
Dar adevărul ei e omenesc,
Plecând, ca orice faptă, din idei.

Plecând dintr-un firesc predestinat,
Păstrat în timpul care-a tot trecut,
Va fi să fie semn adevărat,
Motivul regăsirii ce ne-a vrut.

Nu mi-eşti străină, nu-i nimic ascuns,
Nimic nu e motiv de a nu-l şti,
Ne-am aşteptat prea mult, ne e de-ajuns,
Venită-i clipa de a ne uni.

Îmi ceri să fie drumul cât mai drept,
Îmi spui că n-are sens o amânare,
Că nu mai vrei să simți că te aştept,
Sau că aştept o altă întâmplare.

Văd începutului drumului cu noi,
Mergând înspre dorita-mpreunare,
Şi clipa când fiind doar amândoi
Ne dezgoleam cuprinşi de-mbrățişare.

Când mă încurc cu-n nastur buclucaș
Din cale mi-l goneşti nerăbdătoare,
Să fie faptei, rânduit făgaş,
Pântecul tău, zvâcnind în așteptare.

Gustându-ţi sânii, gustul de mai mult
Să-mi fie palmei călăuză dreaptă,
Şi şoapta-ţi nerostită să ascult
Când ochii-ți înspre Ceruri se îndreaptă.

Şi te mai văd ca flacără arzând,
Fără-ntrebări spre ziua următoare,
Voindu-mă şi molcom şi-alergând
Şi cu voință mult pătrunzătoare.

Ca să ne fie drumul mai ușor,
Când vin spre tine vii şi tu spre mine,
Şi-ţi simt al împlinirilor fior,
Şi simti cum nemuresc trăind în tine.

Şi te mai văd cum somnul liniştit,
Ţi-l ai simţindu-mi liniştea firească,
Până spre zori, când sânu-ţi dezvelit
Dă iar dorinţei formă omenească.

Îmi amintesc şi parcă văd ce-a fost
În seara ce va fi-n curând să fie
Pasul prin care, doritori de rost,
Dar ne vom fi şi strop de apă vie.

Într-un consens cu viaţa te găsesc,
Un adevăr cu sensuri şi temei,
Ca viaţa, prin normalul omenesc
S-o readucem în firescul ei.

vineri, 2 octombrie 2015

În noaptea fără stele

Când mi-e noaptea fără stele,
Înspre creste-nourate
Plec în gândurile mele
Ca să uit, cumva, de toate.
Şi chiar dacă, sus, pe creastă
Bate vântul în rafale,
Spun că-i doar o zi negastă,
Şi pornesc, spre Cer, agale.

Nu mă-ndemn nicicum la fugă
După stele căzătoare,
Graba nu mă mai subjugă
În promisa-i desfrânare.
Văd cum frunza se apleacă
După cum vântul o-mpinge,
Şi-nţeleg că-n piatra seacă
Numai focul nu se stinge.

Judec fapta întâmplată
Aşa cum am învăţat,
Să ştiu dacă şi-altădată
Tot la fel s-a întâmplat.

Când o stea văd în răscruce,
Îmi adun o remuşcare,
Că mă cheamă şi mă duce,
Peste vaduri, la izvoare.
Şi tot stăruie-n furtună
Când e noaptea infinită,
Parcă vrea ceva să-mi spună,
Despre-a umbrelor ispită.

Şi-nfăşor cu ruga sfântă,
Un biet înger fără viaţă,
Doar tristeţea mă încântă
Când culeg lacrimi din ceaţă.
Îmi tot spune nălucirea
Să încerc urma de ură,
Că nu știu de nu-i iubirea,
Cea care speranţa-mi fură.

Sfătuit de vise grele,
Ca oricare om de rând,
Vreau ca-n noatea fără stele
Să fiu eu şi al meu gând.

joi, 24 septembrie 2015

Tacit, trăind

În vara-aceasta, numărând secunde,
Am învăţat că pot tacit trăi
Şi orele se pot în ceas ascunde,
Când nu mai vor să ştie ce va fi.

Cu amintiri din anotimpuri pline
De fantezii ce mi le-am interzis,
Te-am readus, încet, încet în mine,
Așa cum, în trecuturi ţi-am promis.

Pierdut prin roiul de trecute fapte,
Pe drumul drept, cândva, m-am rătăcit,
Am hoinărit prin viscoliri de noapte
Şi m-am întors la vise, răscolit.

M-am transformat, gândindu-mă la tine,
Şi-n bucurii şi în dezamăgiri,
Şi-așa am înţeles de ce se-abţine
Clipa întâiei noastre întâlniri.

Prezise fapte care pun accente
Deja îşi au motiv de a fi fost,
Şi sunt deja urmările prezente,
Ca înţeles să-şi aibă, având rost.

M-am regăsit privind înspre departe,
Când căutam să ştiu pe unde eşti
Şi am văzut că timpul e pe moarte
Doar în speranţe, vise şi poveşti.

În vara asta cu secunde stranii
Pe care-n felul meu le-am numărat,
Am învăţat că mie-n spovedanii
Îmi recunosc ce-mi eşti cu-adevărat,

Printre atâtea gânduri şi cuvinte,
Tacit, am acceptat să ştiu că vii,
Şi să privesc mereu spre înainte,
Că vei veni ca faptă mai întâi.

miercuri, 23 septembrie 2015

Etern, firesc

Din amintiri şi gânduri mi-eşti născută,
Deşi prin lume ai deja un drum,
Te ştiu, chiar dacă-mi eşti necunoscută...
Încet, încet spre noi ne facem drum.

Vise mi-ai dat, cu stropi de apă vie,
Ca neuitând, să ştiu ce voi trăi,
În vers te scriu, nu doar în poezie,
Fără de tine versul mi-ar muri.

Timpul ne-arată că şi el contează,
Chemându-ne în jocul lui nocturn,
Când visele în vad firesc se-așează
Și-adorm şi orologiile-n turn.

N-a fost nicicând venită vremea noastră,
Şi gândul așteptării biciuieşte,
Noaptea, când văd că e albastră,
Aș vrea să știu că timpul oboseşte...

Contemporani fiind, avem speranţe
Și ştim că-n vis ni-i drumul cert
Curajului îi mai plătim creanţe,
Cât încă pasul ni-l avem inert.

Ce azi nu suntem, în curândul mâine
Ne vom găsi într-un etern altfel,
Într-un etern ce ne va aparţine
Şi definiţi vom fi, mereu, de el.

Te vei renaște vremii viitoare,
Viaţă vei da eternului firesc
Prin care tu vei fi nemuritoare,
Prin care tu vei vrea să nemuresc.

marți, 15 septembrie 2015

Corolarele întâmplării

Semnul meu e lacrima de foc,
Pot întoarce lumea spre trecut...
Şi aş arde-al vieţii nenoroc
Azi când simt că-i iar un început...

Înmulţesc, adun şi socotesc
Câte lumi încap într-un atom...
Eu, prin viaţă tot pe jos pornesc
Să dau sens puterii de-a fi Om.

Ştiu cum să împart ori să adun,
Cum să scad când n-am ce să-nmulţesc...
Rezultatul într-un vers îl pun
Ca să ştiu de ce, şi cum, trăiesc.

Din trecut adun un înţeles
Şi îl fac prezentului tipar,
Ca de la regres până-n progres.
Să am propriul vieţii calendar.

Şi pun semn definitiv, de foc,
Şi în fapte ca şi în cuvânt,
Chiar şi când îmi joc al vieţii joc,
Vorba-mi spusă este legământ.

Calculez ce ştiu în mod real,
Înmulţiri tot fac, tac adunări,
Rezultatul însă-i, la final,
Corolarul multor întâmplări.

miercuri, 9 septembrie 2015

Gând cazon

Numai unu şi cu unu
împărţise-vor la doi...
Lumea gândurilor mele
e deja în plin război,
Mă întreb cum legea firii
poate fi un compromis
Când omul nu e în stare
de a-şi vrea impus un vis?

Cerul e deja fierbinte
fierbe orişice cuvânt,
Prin clepsidra razei nopţii
arşiţe cad pe Pământ.
Ţipă zorii dimineţii
că de lacrimi sunt grăbiţi,
Plâng amurgurile serii
când văd oameni istoviţi...

Frunza nopţii lucitoare
adie şovăitor,
Neînţelegând motivul
celor care moartea-şi vor.
Luminînd cu bezna oarbă
umbrele au pas încet,
Îndemnând false motive
să ia forme de regret.

Toţi îşi vor multe avute,
toţi vor mult şi mult mai mult,
Chiar o linişte sordidă,
într-un ideal tumult.
Pe la colţ, plină de ură,
vorba-i spusă din instinct
Fără sensuri, fără noimă,
dar cu un accent distinct.

Eu mai lupt cu mine însumi,
dreptul de-a fi eu mi-l cer,
De-a fi liber de nuanţe
şi-a-mi avea rostul reper,
Ca să tac, iubesc iubirea
şi mi-o iau ca şi blazon
Explicându-mi hotărârea
chiar prin gândul meu cazon.

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Pe Pământ, sub stele

Cu ochii mei văd ploile de stele
Într-o cădere-a lor de neoprit...
Mi-aduc aminte visele rebele
Care mă fac să fiu prea obosit...

Mi-aduc aminte timpuri călătoare
Când toate îmi erau de ajutor
Şi n-aveam căi cumva ocolitoare
A tot ce se-arăta întâmplător.

Treceam prin munte şi treceam prin ape,
Şi nu-mi era oprelişte un val,
Veneam dinspre departe spre aproape
Punând firescu-n forme de real.

Am pus peceţi în forme absolute
Trăirilor ce fapte-s azi şi-n vis,
Mereu prezente şi nicicând trecute,
Mereu ştiind că drumuri au deschis.

Mi-aduc aminte nopţi cu lună plină
Şi nopţi strivite de al iernii ger,
Pe drumul ce-şi dorea ieşi-n lumină,
Ca mai apoi s-ajungă până-n Cer.

Văd stelele căzând şi sunt pereche,
Ard împreună până în mormânt...
Eu înţeleg că legea lumii-i veche
Dar a rămas o simplă vorbă-n vânt.

joi, 3 septembrie 2015

Simplul mod

Cândva te învăţasem pe de rost,
Când plânsul ţi-l aveai ca alinare
La toate ne-mplinirile ce-au fost
Cărări spre prag de mare disperare.

Spuneai că veşnicia nu-i de-ajuns
Să ne tot fim motiv de împlinire,
Când soarele în noapte stă ascuns
Ori când este-n fireasca-i strălucire.

Şi viaţa o voiai trăită-n doi,
Mereu uniţi ca valurile-n mare,
Înspre acel târziu de mai apoi,
Însprea acea firească depărtare.

Când, noaptea, păru-ţi se lăsa pe umeri,
Mi te lăsai văzută în lumină,
Te tot grăbeai suspinele să-mi numeri
Şi-mi mă făceai să simt că eşti divină.

Acum când doar tăcere-i amintirea,
Legându-ne de un trecut uitat,
Încă îmi eşti dovadă că iubirea
Nu lasă fapta de-a se şti păcat.

miercuri, 26 august 2015

Retrageri

Azi, ce mai ştii tu despre mine,
Mai mult decât ce îţi convine?
Cu gând perfid de răzbunare
Nu vezi că tu loveşti şi doare...

Cu rost al altor înţelegeri,
În sensul marilor alegeri,
Legând speranţa tuturora,
În noapte plânsă bate ora.

Prin vis crescând şi renăscând
Iau formă faptele în gând,
Şi îşi doresc un înţeles
În urma drumului ales.

Nepăsuit de existenţă
Am absentat fără frecvenţă,
Şi am tot stat în aşteptare
Atent la stele căzătoare.

Sub haina modei demodate
Credinţe-am strîns nenumărate,
Plecând mereu în rătăcire
Din tot făcut-ai amintire.

Şi-ai numărat, cu pas rebel,
Un el şi-o tu... Perfect drapel...
Doar vântul e mijlocitor
Ieşirii tale din decor...

Şi drumul merge mai departe
Prin rug aprins de lacrimi moarte,
Cu tot ce ştiu eu despre mine,
Cu tot ce vrei să ştii de tine...

vineri, 7 august 2015

Îndeajuns şi gol

Din ce în ce mai mult privesc în gol,
Încă mai văd lumina, încă scriu,
Dar tot mai des al umbrei rotocol
Care vrea totul dus spre mai târziu.

Încă-nţeleg că focul este foc
Nu doar un amănunt fără decor
Şi că nu merg când pasu-l bat pe loc
Crezând un alt firesc amăgitor.

Mai văd ce fac şi unde paşii-mi merg
Oricâtă ceaţă-mi vine împrejur,
Cu dor de lacrimi ochii pot să-i şterg
Să pot şi nevederea să o-ndur.

E gol oraşul, numai voci se-aud,
Dar urmele de paşi se-ntrezăresc,
Cerul de zi, senin, e ca un nud
Spre care norii nu se mai grăbesc.

Nici literele-n scris nu mai au spor,
Mereu le văd altfel decât le ştiu,
Şi-am obosit să fiu iscoditor
Al vorbelor pe care eu le scriu.

luni, 3 august 2015

Învăţ, iarăşi învăţ...

Învăţ din nou, acum, ca altădată,
Că vorba nu-i de-ajuns de-a face bun
Pe cel ce n-a privit măcar o dată,
Uitând de sine, stelele ce-apun...

Şi nici nu-l face, cumva, să-nţeleagă
Ce rost, firesc, îşi are-al iernii ger,
Dacă n-a stat măcar o noapte-ntreagă
Înfrigurat, pierdut cu ochii-n Cer.

Nu pot schimba, când nu îşi vrea schimbarea,
Pe cel ce crede că îi e ştiut
Cât de departe este depărtarea
Şi cât înseamnă minus absolut.

Nu-i cale să-nţeleag-a sta departe
De a fura ce n-are ca avut,
Dacă rosteşte vorbe ca la carte,
Dar rostul cărţii nu l-a priceput.

Mi-e clar că nu îşi poate-avea credinţă
Cel ce în altul nu se vede el
Şi n-are milă, nici îngăduinţă,
Dar fapte face, însă el, la fel.

Nu are cum, din prea-nălţimi să vadă
Că drumul spre-nălţare este greu,
Dacă-n genunchi fiind n-a vrut să creadă
Că toţi avem un singur Dumnezeu.

Învăţ din nou şi-mi este tot mai clar
De ce presimt o trecere-n zadar.

miercuri, 3 iunie 2015

Etern prin absolut

Din absolutul faptelor concrete,
Privesc conturul lumii desuete
Plin de-ntrebări, în sine, indiscrete.

Cobor în gânduri întru înălţare
Să pot privi, când soarele răsare,
Un orizont pierdut în depărtare.

Mă regăsesc cu totu-n rătăcire,
Căutător, pe drum de împlinire,
De alt motiv pierdut prin amintire.

Însemne văd şi regăsesc în toate
Dorinţa de-a trăi în libertate
Făptuitor a tot ce omul poate.

Din absolutul lumii desuete
Privesc spre orizonturi indiscrete
Strivite de dorinţele concrete.

Cobor umbrit de marea înălţare
A celor ce găsesc în depărtare
Răspuns la orice fel de întrebare.

Şi readuc, din colb de amintire,
Un omenesc avânt spre împlinire,
Ce-mi pare-a fi, acum, o amăgire.

Şi-ncet, încet, mă las uitând de toate
Ca să trăiesc, măcar pe cât se poate,
Eternitatea mea în libertate.

joi, 9 aprilie 2015

Alb în post-scriptum

Sub albe zăpezi un post scriptum voi scrie,
Puţine cuvinte şi mult, mult suspans,
Cu-n deget pe rană, arăt să se ştie
Că viaţa plăteşte al morţii avans.

Aveam, până ieri, multă teamă de mine,
De cum mă descopăr, de ceea ce simt,
Am plâns şi am râs împreună cu tine...
Azi plouă cu gânduri... Furtună presimt.

Că-n sângele meu curge seva curată
A ceea ce încă e spusul cuvânt
Ce fi-va o faptă prea mult aşteptată
Prin însăşi motivul de-a fi legământ.

Trec vânturi în zbor şi e noapte senină,
Se-aude cum urcă trecutul în Cer,
În moarte căzând, face totuşi lumină
Dezgheţând adormiri adormite de ger.

Îţi scriu şi prin scris ţi-amintesc o poveste
Ce, mereu, pe "va fi", îl transformă în "este".

duminică, 22 martie 2015

Tributar tăcerii

De-aş mai avea putere, aş mai spune
Ce simt, ce văd, ce ştiu, ce înţeleg,
Când soarele, privindu-mă, apune,
Cerându-mi, de trecut, să mă dezleg.

Ce simt a fi departe sau aproape,
Sau nicăieri, dar, cumva, peste tot,
În spuma unui val furat de ape,
Ori râsul celor ce nimic nu pot.

Ce văd venind pe aripi de lumină,
Ori rătăcind prin norii-ntunecaţi,
Găsind nevinovaţilor o vină
Şi scuze celor mult prea vinovaţi.

Ce ştiu ca este mic deşi e mare,
Şi pare mare chiar când e altfel,
Redând puterea binefăcătoare
Celor ce încă vieţii îşi au ţel.

Ce înţeleg când toate-şi ies din fire
Şi vorbele se spun dar nu se-aud,
Că faptele se fac dintr-o iubire
Portretizată doar de trupul nud.

Dar nu mai am speranţe... Nici putere...
Privesc în jur şi orizontu-i mut,
Devin, încet, un munte de tăcere
Înzăpezit de timpuri din trecut.

joi, 12 februarie 2015

Îşi scutură cerul...

Îşi scutură cerul albastrul din gene
Şi pune-n lumină absurde miraje,
Pe care le punem şi noi prin bagaje
Alături de gânduri de-a dreptul obscene.

Sub vălul privirii se-ntâmplă de toate,
Vin gânduri prin gânduri, uitând să respire,
Vin dinspre urcare, cu sens de grăbire,
Ori dinspre cădere, ca beţele-n roate.

Din ură-n iubire, din viaţă în moarte,
Prin dolii prelungi ş-aşteptări inutile,
Trec zilele-n noapte şi nopţile-n zile,
Şi timpul se trece, mereu mai departe.

La capăt de ţărmuri, în margini de lume,
Pe unde, din ceruri, cad stelele-n mare,
Stau unii ca mine, cerând derogare,
De-a fi şi ai vieţii nu doar prin postume.

Își scutură cerul albastrul din gene,
De moarte nu-i pasă, de vreme nu-i pasă,
În marea-i răbdare trăirii ne lasă
Speranţe măreţe, dorinţe obscene.

joi, 5 februarie 2015

Cea din urmă adresă

Unde-am s-ajung, de plec, n-ai cum nu ști,
De-ai să mă-ntrebi, știi bine, nu-ţi voi spune,
Ca să-ţi ai dreptul, într-o bună zi
De-a şti că viaţa este o minune.

Prin întâmplări ce se-arătau ciudate
Ni s-a croit întoarcerea-n destin
Că împlinirea, ca realitate,
E mierea din pocalul cu pelin.

Prea mult în vise ne-am aventurat
Şi mersul l-am avut pe căi străine,
De multe ori de viaţă am uitat
Că dat ne este să ne fie bine.

Cunosc prea bine ultima-mi adresă
E-ntipărită-n suflet de atunci
Când într-al vieţii rol erai prinţesă
Şi-ai încălcat lumeştile porunci.

Seduc, tot de atunci, doar aparent,
Cuvinte care pot să dea de veste,
Ceea ce unii spun că-i evident,
Ceea ce cred, cei mulţi, că-i o poveste.

Și am gustat din plin ce doar în vise
Ştiam că poate deveni real...
Atâtea porţi ce se-arătau închise
Redeveneau deschise-n mod normal.

Unde-am s-ajung, de plec, n-ai cum nu ști,
N-am să-mi pierd capul după o metresă,
Oriunde-ar fi, noi amândoi vom fi,
Tu eşti, iubito, ultima adresă!

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Constatare de prezent

Sunt zilele, din ce în ce, mai scurte,
Dar eu aştept să vină primăvara,
Singurătăţii greu îi duc povara,
Doar paşii-mi mută frunzele prin curte.

Ceasu-i stricat... Bătăile-i prea multe,
Voit nepuse la numărătoare,
L-au învăţat cât de uşor se moare
Când de menirea-i nu a vrut s-asculte.

Mi se aşează brume peste pleoape
De-atât de multa-n viaţă veşnicie
În care parcă nimeni nu mai ştie
De amintirea celui de aproape.

E noaptea lungă, dar şi ziua-i lungă,
Dar şi așa puţine fac din toate
Din cât îmi e ştiut că se mai poate
Cât încă nu bat clopotele-n dungă.

De-ar fi să mor, durerea n-ar fi mare,
Ar fi ca o plecare mai grăbită
Din lumea ce, atât de obosită,
Îşi doarme somnul zilei în picioare.

De doruri gândul simt că-ncărunţeşte
Şi număr în zadar aceleaşi ore
Şi zile de-ntuneric, incolore,
În care toată viaţa mea îmbătrâneşte.

vineri, 30 ianuarie 2015

Inconştient prin consecinţă

Nu-mi pasă de nimic... Aud că ploi
Inundă neştiute continente...
Mă-ntorc spre nevenite vremuri noi
Uitând să cred în amintiri absente.

E vară pe un alt meridian,
Şi-n munţi tot ninge, fără de măsură,
Iar noaptea cerul e un tobogan
Pe care cad cei ce din stele fură.

Cumva, cu ani-lumină înapoi
Mă poartă un crâmpei de întrebare
În vremea când, poveştile, eroi,
Ne-aveau pe noi şi-a noastră-mpreunare.

Mi-e dor de tine... Gândul mi-l abţin
Ca nu cumva să se răstălmăcească
Şi revanşard, hoinar şi clandestin
În inimă să mi se cuibărească.

Tu, despre mine, ştiu că-ţi aminteşti...
Te-aş întreba, de unde-atâta toamnă
Ce-n amintiri mă duce, prin poveşti,
Şi, prin poveşti, la a trăi mă-ndeamnă?

Mi-e toamna vieţii ca un amalgam,
De bucurii, tristeți și fantezie,
Mi-e dor să fiu cu tine, să te am,
Să te-nzidesc în vers de poezie.

joi, 29 ianuarie 2015

Grăbita amânare

Privind spre zări cu străluciri albastre
Grăbeam apusul cu motiv firesc,
Impus de ritmul inimilor noastre
Ce caută al vieţii drum lumesc.

Nebuni de dor şi dornici de-mplinire
Ne întrebam ce-mi eşti, eu cine-ţi sunt?
Tu mă găseai continuă trăire,
Eu te aveam un tot în amănunt.

Ne regăseam răspuns şi întrebare,
Îndeajuns cât să ne vrem mai mult,
Şi grabă şi motiv de amânare
Şi linişte-ntr-al vieţii mult tumult.

Ţi-eram, spuneai, o veşnică secundă,
Când, dornic, te gustam, mereu flămând,
Clepsidra devenea un tot, rotundă,
Nemaivoind să fugi în vreun gând.

Erai minutul meu de sărbătoare
Chiar dacă-mi-era dat, să pot s-aleg,
Să zbor, ca fluturii, din floare-n floare,
Doar lângă tine mă simţeam întreg...

Aceeaşi vraja încă mă cuprinde
Când sorb aroma vieţii de pe sân
Şi visul fanteziei te aprinde
Ca-mbătrânirea să mi-o tot amân.

vineri, 23 ianuarie 2015

Adio, ca tribut

Plăteşti tributuri ultimului cer
În care ţi-ai avut la îndemână
Puterea de-a-nvăţa că unii pier,
Robiţi de necunoaşterea păgână.

Te-ai înălţat în zbor ca un cuvânt
Înspre tărâmul viselor proscrise,
Din norii negri ţi-ai croit veşmânt
Şi, prin furtuni ai coborât în vise.

O cale dreaptă vieţii ai ales,
Dar ai uitat să te încrezi în tine,
Cuvinte de la alţii ai cules
Văzând palat zidiri deja-n ruine.

Ai străbătut zburând un univers,
Dar mersul l-ai avut ca pe-o corvoadă,
Crezând că praful ce-i odată şters
Nu-i nimănui posibil să îl vadă.

Când te-ai întors, ştiind ce-a fost trăit,
Sfidând cumva condiţia umană,
Întoarcerii un drum ai regăsit
Ca să te lecuieşti de orice rană.

Tu prinde-n palmă stelele, iubito,
Şi, dacă vrei, povestea noastră scri-o,
Acum când liniştea ţi-ai regăsit-o,
Şi de la amăgiri ţi-ai luat adio.

joi, 15 ianuarie 2015

În căutări de timp

N-am timp, nu-mi este de ajuns,
Bietului ceas îi cer tăcere,
Cât caut eu un biet răspuns
În universul de mistere...

O oră parcă-i o secundă...
Mă uit perplex la minutar,
Că-şi lasă urma tot rotundă,
N-are de mine el habar.

Cumva îl văd ca indecis,
Ba chiar nemaiavând putere,
Dar tot mă-mpinge în abis,
Şi să nu-l las să stea îmi cere.

Parcă îl simt a-mi fi-mpotrivă
Când pune zilelor hotar,
Şi mă aruncă în derivă,
Lăsându-mi zbaterea-n zadar.

Aş cere timp cu împrumut
Din mult prea multul altor ere,
Dar văd, pe ceas, că-nspre trecut
Aleargă stoluri de himere.

Clipa devine efemeră,
Un pas al timpului hoinar,
Şi doar dorinţa mea mai speră
Că-n vis răspunsu-mi va fi clar.

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Ne-am regăsit...

Ne-am regăsit în apă, în pământ,
În amintiri de arşiţe şi ploi,
Într-un banal, şi-al tuturor, cuvânt,
Ca să trăim această viaţă-n doi.

Ne-am regăsim în formă de sărut
Pe mal de vis în care am mai fost,
Când peste noi ningea tot ca-n trecut
Și iernile-ntru tot îşi aveau un rost.

Un val de nesfârşite-mbrățișări,
Ivite din porniri, ca orice val,
Ne da răspuns atâtor întrebări
Ce până-atunci aveau efect fatal.

Ne-am regăsit în visul ce-a fugit
Din lumea-n care stelele-s copii,
Şi ne-a fost dat să ştim că ni-i sortit
Să fiu al tău şi tu a mea să fii.

Ne-am regăsit într-un colind uitat
Sub urmele de paşi desculţi, prin ger,
Din iernile când tot ne-am căutat
Avându-ne, nicicând uitat, reper.

Fulgi de zăpadă peste noi s-au nins,
Aripi ne-au dat şi ne-am pornit în zbor
Spre înălţimi şi largul necuprins,
Spre pururi veşnicia vecilor.

Ne-am regăsit ca apă şi pământ,
Eu foc fiind, coborâtor din cer,
Tu aer curăţit printr-un cuvânt
Care-a-ncălzit al iernii, veşnic, ger.

miercuri, 7 ianuarie 2015

Poartă de drum

Prin gânduri, fără rost, mă plimb
Îmi caut amintiri pierdute...
M-am încurcat şi eu în rute,
Crezând în omenescul nimb...

Mă prind în jocuri de idei
Și paşii-i simt călcând pe jar,
Mai uit de timp, nu am habar
Că sar in jurul meu scântei.

Mă-ntorc la porţi de amintiri
Amestecând tăceri şi gânduri,
Mereu rămase printre rânduri,
Ca semn al unei mari iubiri.

Îmi dau crezare, căutând,
Pământul care să nu-mi fugă,
De sub picioare când o rugă
Înalţ spre ceruri, suspinând.

Mai reclădesc un vis de zbor
Din roua unui vers pierdut,
Rămas mereu necunoscut,
Dar spre înalturi privitor.

Eu l-am uitat, el n-a uitat
Nici de uitare nu m-acuză,
Ba chiar îmi caută o scuză
La toate ce s-au întâmplat.

Fac paşii mici, forţat vioi,
Cum nu mi-e firea mea lumească,
Lăsând pe ei să definească,
Mult prea uitatul pas în doi.

Privesc în sus, mai mult în jos,
Trecutu-l văd, s-a colbuit,
În sensul lui s-a rostiut,
Mi-e mie, azi, fără folos.

Mă duc, mă-ntorc, şi ocolesc
O poartă ce se vrea deschisă,
O ştiu, că-i prin destin promisă,
Şi-i sunt dator să o găsesc.

marți, 6 ianuarie 2015

Ca tine, nimeni...

Mai ştii cum a-nceput povestea noastră?
Ţii minte ploaia ce bătea-n fereastră?
Tu mă doreai de-a pururea în tine,
Spuneam că tot ce sunt îţi aparţine...

Nimeni, ca tine, n-a ştiut să-mi spună,
Că viaţa-n doi înseamnă împreună,
Şi să deschidă porţi prea des închise
Spre fantezii obraznice, spre vise...

Şi nimeni nu a vrut mai mult să vadă,
Să nu se lase aparenţei pradă,
Ochii, cu lacrimi, de tristeţi să-mi şteargă
Şi ceea ce pot fi să înţeleagă...

Te-am căutat o-ntreagă veşnicie
Să-mi fii îndemn de-a scrie şi-a tot scrie,
Să-mi fii speranţă, şi să-mi fii mireasă,
Motiv de reîntoarcere Acasă.

Azi, de mă uit în urmă, îți pot spune
Că te-așteptam să vii ca o minune
Te-ai coborât în viaţa mea din vise,
Chiar dacă mi s-a spus că-s interzise.

Nimeni, ca tine, nu a vrut să ştie
Durerea care naşte-o poezie,
Azi ştii... E drept să spun, şi se cuvine,
Că nimeni nu s-a vrut a fi ca tine.