duminică, 29 noiembrie 2015

Iarna ca vestire

Ceasul cu pendulă bate
Gongul timpului ce trece,
Nopţile-s întunecate,
Iarna vine... va fi rece...

Norii caută spre soare,
Căutând să îl ascundă,
Umbra lor întrebătoare
Se vrea zilnic mai profundă.

Măsurând, când nu-i mai pasă,
Drumul stelei căzătoare,
Vântul, tihnei nu se lasă,
Biciuind frunza ce moare.

Ceasul cu pendulă bate
În rutina-i cadenţată,
Clipe care trec uitate
Printr-o lume îngheţată.

Apele stau în izvoare,
Simţul curgerii le-ngheaţă,
Malul vadului le doare
Când îl văd ascuns în ceaţă.

Umbrele rar dau de veste
Că va fi noaptea senină,
Chiar şi ele-s o poveste
Amintind de luna plină.

Ceasul cu pendulă bate,
Fiindu-i timpului măsură,
Zilele-s mereu scurtate,
Iarna vine... nu se-ndură.

vineri, 27 noiembrie 2015

O noapte cu Perseide

Iubito, plouă, pe Pământ, cu stele,
Dintr-un înalt ce nu se vede clar...
Simţirile îmi sunt din nou rebele,
Uitările-mi sunt toate în zadar.

Cărările sunt parcă poleite...
Absenţa ta o simt tot mai acut,
Te caut prin cotloanele umbrite,
Nu vreau să cred că vieţii te-ai pierdut...

Aş vrea s-adorm şi să visez apoi,
Că printre stele vii, dinspre departe,
Pe drumul fără sens spre înapoi,
Ca să dai viaţă versului din carte...

Dorindu-mi să împart cu tine-o noapte,
Lăsându-ne de gânduri şi idei,
Mi-aduc aminte sensul unor fapte
Ce astăzi n-au nici rost şi nici temei.

Cândva, ploua, la fel... Un roi de stele,
Ne arăta un drum spre un altar,
Erai frumoasă, luminai ca ele...
Tot orizontul vieţii era clar...

Acum văd cerul ca un car de foc
Ce foc nestins în mine readuce,
Mă las cuprins de-al amintirii joc
Şi răstignit pe-a drumului răscruce.

duminică, 22 noiembrie 2015

Universalul tabu

Dezordinea universală
E azi, firesc, subiect tabu,
Moralitatea imorală
Ne-a prea-nvățat să spunem "Nu"!

Mereu purtăm câte o stâncă,
Precum Sisif, spre vârf de munți,
Dintr-o prăpastie adâncă,
Peste-ale vieții rupte punți.

Prin intersecții de destine
Avem și parte de dispreț,
Când lacrimile sunt meschine
Și ochii pun valorii preț.

Dintr-o extremă, în extremă,
Făcând de aberații uz,
Găsim că viața-i o problemă
Și adevărul un abuz.

O vagă urmă de speranță,
De teama unui "prea târziu",
Ne dă puteri de cutezanță
Pe muchie de bisturiu.

Cei ce nu cred în decădere
Mereu, mereu, reiau urcușul,
Croindu-și drumul, în tăcere,
De-a dreptul, nu de-a curmezișul.

Dar viața-n felul ei, reală,
Are firescul ei tărâm...
Urcarea totuși nu-i vitală
Când nu mai știm să coborâm.

miercuri, 18 noiembrie 2015

Iubire în aşteptare

Că te iubesc, n-am vrut să iau în seamă,
M-am vrut supus lumeştii noastre legi,
Nici azi nu spun, simt, într-un fel o teamă,
Că dreptul ce ţi-l ai vei vrea să-l negi.

N-am vrut să cred că timpul, care trece,
Nu e de-ajuns să tragă un hotar
Între simțiri şi judecata rece,
Şi să mă lase zbaterii-n zadar.

N-am vrut să ştiu de omul care-n mine
Se ascundea de rostu-i de a fi
Şi căutam mereu să uit de tine,
Şi-o altă cale să îmi pot găsi.

E-adevărat că nu m-am luat în seamă,
Că legile lumeşti le-am pus hotar
Simțirilor de care mi-era teamă,
Văzând că-mi trece viața în zadar.

Dar noaptea-n vis, când nu mă pot opune,
Te văd, mă văd, şi timpu-l văd trecând,
Şi-ți spun că este vremea de a-ți spune
Ce luptă duc, trăind, cu al meu gând.

Aşa încerc pe mine-a mă-nțelege
Când tu vei încerca să înțelegi
Că orişicât, alt drum, vom vrea alege,
Ne vor întoarce ale vieții legi.

Că nu am vrut, că n-a fost cu putință,
Că n-am crezut, ori n-am vrut să îți spun,
Azi teama nu-mi mai e de trebuință,
Nici gândul nu mai pot să i-l supun.

În preajma ta, când viața mă aduce,
Uit de consensuri, uit ce îmi e în jur,
La tine universul se reduce,
Restu-i pierdut într-un absent contur.

Dar nu am timp de fantezii ori vise,
Mă las, de neputință, greu convins,
Şi, răbdător, las vorbele nezise
Ca să nu fiu, de graba mea, învins.

Nici o iubire nu e imorală,
Dacă-i iubire, nu un vag concept,
Dar încă mulţi ne-ar cere socoteală,
Așa că încă tac... Şi te aştept...

marți, 17 noiembrie 2015

Constatatoarea teorie

În gând am tot mai multe teorii,
Că nu mi-e clar ce-nseamnă o secundă,
Parcă prea lungă e când vieţii-mi vii,
Şi-ncearcă adevărul să-mi ascundă.

Nu prea mai pot, când trece, să-nţeleg,
Ce rost îşi are când, mereu pe fugă,
Mă tot îndeamnă legile să-i neg
Şi s-i îndemn măsura să-şi distrugă.

Oricât de mult, la ţărmul unui gând,
Te-aştept să-ţi spun ce nori aduc furtună,
Şi câte stele cad, în zori, arzând,
Ca noi să ştim că ziua va fi bună.

Să-ţi spun în șoaptă un fragment de vers
Ce mi-l arată mersul tău agale
Scris pe un prag de vis şi univers
În care toate sunt atemporale.

Şi fiindu-mi tu, în trecerea-mi, popas,
Să uit de clipa care mă grăbeşte,
Spunându-mi că prea tânăr am rămas
Prin lumea care-n fugă-mbătrâneşte.

Dar cum presimt că nu-mi va fi-ndeajuns
Secunda de-mpliniri şi-mpreunare,
Întreb, şi întrebării-i vreau răspuns
O nesfârşită clipă următoare.

În teoria mea, în mod real,
Repun în drept complexa ipoteză,
Că timpul nu-i deloc imparțial,
Cu sufletu-i mereu în antiteză.

Şi tot ce suntem e mereu o luptă
Cu-n optimism firav şi anxios
Pe puntea lumii ce deja e ruptă
De-atâta căutare pe din dos.

luni, 16 noiembrie 2015

Timp fără tine

Sunt fără tine... Nu ştiu ce e viaţa,
Şi trecerea prin timp e un blestem,
Abia aştept să vină dimineaţa,
Să pot, pentru “la noapte” să te chem.

În vise plec, dorindu-mi o uitare
Ca să mă-ntreb de ce mă tot grăbesc,
Şi să-mi dau dreptul ca, prin întâmplare,
Din drumul tău să nu mă mai feresc.

Ochii-i închid privind, fără motive,
Un gând al nopții ce ne-a fost reper,
Când, vorbele fireşti şi permisive,
Ne-au fost deschisă poartă înspre Cer.

Te văd lăsându-te dorinței mele
Sânilor tari de-a le trasa contur
Şi a-ți privi în ochi ploaia de stele
Ca, hotărât, din lume, să te fur.

Complice fiind cu graba mea firească,
Te văd, te simt, voindu-mă intrând,
Spre a-mplini menirea omenească,
În pântecul de viață fremătând.

Şi când, însemn de rosturi şi urmare,
Îndemnul tău era să îți devin,
Te-ai transformat în pururea chemare
Şi în motiv trăirii ca destin.

Sunt fără tine, vremea simt că trece,
Cerul senin mi-e mie-nfurtunat,
Focuri mă ard şi caut noaptea rece
Ca-n frig să uit ce greu e de uitat.

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Dinspre noapte înspre zi

Din noaptea-n care spuse au fost toate,
Mărturisind al faptelor destin,
Am învăţat că viaţa, totuşi, poate
Să se-mplinească-n sens sublim, divin.

Păstrez şi-acum frânturi de jurăminte
Ascunse de al ruperii blestem,
Din care mai adun nişte cuvinte
Ce totuşi sunt iubirilor totem.

Cuvântul încă e finalitate,
A tot ceea ce nu s-a-nceput,
Şi-nălţător de ziduri de cetate,
Şi viitor dintr-un nimic născut.

Ademenit de-o vrajă ancestrală
Mă las purtat de-al clipei amănunt
Chiar dacă uit să pun la socoteală
Că tânăr, îmi zic unii, nu mai sunt.

Şi sunt tot mai atras de veşnicie,
De neştiutul ce se vrea ştiut,
De traiu-n pace şi de armonie,
De orizontul vieţii absolut.

Păstrez în gânduri legile uitate
De mersul lumii, tot mai nevoiaș,
Şi întâmplări, în felul lor, ciudate
Ce au schimbat al faptelor făgaş.

Spre ziua-n care toate vor fi spuse,
Fiind deja un făptuit destin,
Încă mai sunt trăirile seduse
De amintirea unui hâd suspin.

miercuri, 11 noiembrie 2015

În acelaşi sens

Vorbind cu tine mi-ai păşit în gând,
Subit, fără motiv, de nu ştiu unde,
Şi dacă te simţeam, cumva, tăcând,
Mintea-ncepea, încet, sǎ se scufunde.

Cuvântul tău îmi este univers,
Pierdut de-ntreaga lumii mărginire
Care citindu-mi doar câte un vers
Crede că scrisul meu e o scornire.

Chiar dacă-aş vrea, nu pot să te separ,
Te ştiu cu totul, eu trăiesc în tine...
Ascunderea e faptă în zadar,
Că orice pas al meu îţi aparţine.

Din vorbă-n vorbă, fără nici un semn,
Mi-ai definit un orizont şi-o lume
În care zisul gând este solemn
Cu sensul definit de rost şi nume.

Cu dor de tine şi de curcubeu,
Îţi scriu în vers, trecând pe prag de toamnă,
Că-n trecerea prin viaţă, mai mereu,
Am vrut să ştiu iubirea ce înseamnă.

Şi-ţi spun şi gândul că mă simt stingher
Când ştiu că fi-va, în curând, o noapte,
Când vom privi, tu, luna de pe cer,
Eu, chipul tău, îmbujorat prin fapte.

Hârtiei albe astăzi îi spun tot,
O simt că-mi este, pe deplin, duhovnic,
Şi, la iveală, amintirea-mi scot,
Că, fiind tăcut, devin prea mult datornic.

N-am cum să uit, mi-e viaţa amănunt,
Scriindu-ţi, pe trecuturi nu dau vina,
Trecutul vieţii mele e cărunt,
Dar m-a lăsat mereu să văd Lumina.

Deja mă ştii cum sun în felul meu,
O ipoteză-a unei teoreme,
Ce-o demonstrază numai Dumnezeu...
Şi calc prin vise fǎrǎ a mǎ teme.

Nu pun hotare, nici nu mărginesc,
Las vorba cu-nţelesurile toate,
N-am timp de-a încerca un plan drăcesc
Din piatră seacă apă să pot scoate.

Când tu-mi vorbeşti, prin timpuri fac ocol,
Toate se ştiu şi toate se arată,
Şi îmi găsesc priviri pierdute-n gol,
Spre tine, cea, mereu, adevărată.

Nu văd prea bine... însă nu sunt orb,
Văd gândul ce-ţi e lacrimă fierbinte,
Cuvântu-ţi gust şi mi-aş dori să-l sorb,
Avându-l rost de mergere-nainte.

Şi văd că vrei, că ţii să înţeleg,
Un vis ce-l ai, voit prin consecinţă,
De-a-mi fi îndemn să nu mai pot să neg
Că-mi eşti ispită şi îţi sunt dorinţă.

Şi-n versuri scriu, ştiind că recompun,
O vreme nouă ce va fi să vină,
Cu adevărul vorbei ce ţi-o spun,
Cu-a vorbei tale limpede Lumină.

De-ai vrea să pleci, ai să-mi rămâi în vis,
Şi-n vis trăind, vorbi-vom mai departe,
Iar eu, tăcând, voi contura în scris,
În fiecare noapte câte-o carte.

Şi-n ele fi-vom iarăşi, tu şi eu,
O lacrimă de dor şi împăcare,
La pas mergând pe calea ce mereu
Ne-a dat acelaşi drum spre înălţare.

luni, 9 noiembrie 2015

Paranteză

În vis deschid, mereu, o paranteză,
Şi văd, fără a vrea, femei frumoase...
Doar presupun... o simplă ipoteză,
Sau amintiri de fapte voluptoase...

Iar alteori, parcă axiomatic,
Visez realul pur, întâmplător
Chiar dacă irealul matematic
Mă pune, în anexe, ca decor.

Cu lumea sunt mereu în antiteză,
Când readuc esenţele din basme,
Şi povestesc de ultima geneză,
De moartea care vine din fantasme.

Vorbesc de cei ce fi-vor invincibili,
Şi micrometric pasul îl măsor
În căutarea celor compatibili
Cu un destin, oricând, nemuritor.

Visez, trăind o altfel de asceză,
În care doar iubirea-i absolută,
Prin care timpul pierde din viteză
Şi trecerea-i cu totul involută.

De n-aș visa, la rând, cu alţi datornici,
Aş aştepta fiind mereu dator,
Minţind, în spovedanii, pe duhovnici,
Şi că doar mie nu-mi e dat să mor.