joi, 24 septembrie 2015

Tacit, trăind

În vara-aceasta, numărând secunde,
Am învăţat că pot tacit trăi
Şi orele se pot în ceas ascunde,
Când nu mai vor să ştie ce va fi.

Cu amintiri din anotimpuri pline
De fantezii ce mi le-am interzis,
Te-am readus, încet, încet în mine,
Așa cum, în trecuturi ţi-am promis.

Pierdut prin roiul de trecute fapte,
Pe drumul drept, cândva, m-am rătăcit,
Am hoinărit prin viscoliri de noapte
Şi m-am întors la vise, răscolit.

M-am transformat, gândindu-mă la tine,
Şi-n bucurii şi în dezamăgiri,
Şi-așa am înţeles de ce se-abţine
Clipa întâiei noastre întâlniri.

Prezise fapte care pun accente
Deja îşi au motiv de a fi fost,
Şi sunt deja urmările prezente,
Ca înţeles să-şi aibă, având rost.

M-am regăsit privind înspre departe,
Când căutam să ştiu pe unde eşti
Şi am văzut că timpul e pe moarte
Doar în speranţe, vise şi poveşti.

În vara asta cu secunde stranii
Pe care-n felul meu le-am numărat,
Am învăţat că mie-n spovedanii
Îmi recunosc ce-mi eşti cu-adevărat,

Printre atâtea gânduri şi cuvinte,
Tacit, am acceptat să ştiu că vii,
Şi să privesc mereu spre înainte,
Că vei veni ca faptă mai întâi.

miercuri, 23 septembrie 2015

Etern, firesc

Din amintiri şi gânduri mi-eşti născută,
Deşi prin lume ai deja un drum,
Te ştiu, chiar dacă-mi eşti necunoscută...
Încet, încet spre noi ne facem drum.

Vise mi-ai dat, cu stropi de apă vie,
Ca neuitând, să ştiu ce voi trăi,
În vers te scriu, nu doar în poezie,
Fără de tine versul mi-ar muri.

Timpul ne-arată că şi el contează,
Chemându-ne în jocul lui nocturn,
Când visele în vad firesc se-așează
Și-adorm şi orologiile-n turn.

N-a fost nicicând venită vremea noastră,
Şi gândul așteptării biciuieşte,
Noaptea, când văd că e albastră,
Aș vrea să știu că timpul oboseşte...

Contemporani fiind, avem speranţe
Și ştim că-n vis ni-i drumul cert
Curajului îi mai plătim creanţe,
Cât încă pasul ni-l avem inert.

Ce azi nu suntem, în curândul mâine
Ne vom găsi într-un etern altfel,
Într-un etern ce ne va aparţine
Şi definiţi vom fi, mereu, de el.

Te vei renaște vremii viitoare,
Viaţă vei da eternului firesc
Prin care tu vei fi nemuritoare,
Prin care tu vei vrea să nemuresc.

marți, 15 septembrie 2015

Corolarele întâmplării

Semnul meu e lacrima de foc,
Pot întoarce lumea spre trecut...
Şi aş arde-al vieţii nenoroc
Azi când simt că-i iar un început...

Înmulţesc, adun şi socotesc
Câte lumi încap într-un atom...
Eu, prin viaţă tot pe jos pornesc
Să dau sens puterii de-a fi Om.

Ştiu cum să împart ori să adun,
Cum să scad când n-am ce să-nmulţesc...
Rezultatul într-un vers îl pun
Ca să ştiu de ce, şi cum, trăiesc.

Din trecut adun un înţeles
Şi îl fac prezentului tipar,
Ca de la regres până-n progres.
Să am propriul vieţii calendar.

Şi pun semn definitiv, de foc,
Şi în fapte ca şi în cuvânt,
Chiar şi când îmi joc al vieţii joc,
Vorba-mi spusă este legământ.

Calculez ce ştiu în mod real,
Înmulţiri tot fac, tac adunări,
Rezultatul însă-i, la final,
Corolarul multor întâmplări.

miercuri, 9 septembrie 2015

Gând cazon

Numai unu şi cu unu
împărţise-vor la doi...
Lumea gândurilor mele
e deja în plin război,
Mă întreb cum legea firii
poate fi un compromis
Când omul nu e în stare
de a-şi vrea impus un vis?

Cerul e deja fierbinte
fierbe orişice cuvânt,
Prin clepsidra razei nopţii
arşiţe cad pe Pământ.
Ţipă zorii dimineţii
că de lacrimi sunt grăbiţi,
Plâng amurgurile serii
când văd oameni istoviţi...

Frunza nopţii lucitoare
adie şovăitor,
Neînţelegând motivul
celor care moartea-şi vor.
Luminînd cu bezna oarbă
umbrele au pas încet,
Îndemnând false motive
să ia forme de regret.

Toţi îşi vor multe avute,
toţi vor mult şi mult mai mult,
Chiar o linişte sordidă,
într-un ideal tumult.
Pe la colţ, plină de ură,
vorba-i spusă din instinct
Fără sensuri, fără noimă,
dar cu un accent distinct.

Eu mai lupt cu mine însumi,
dreptul de-a fi eu mi-l cer,
De-a fi liber de nuanţe
şi-a-mi avea rostul reper,
Ca să tac, iubesc iubirea
şi mi-o iau ca şi blazon
Explicându-mi hotărârea
chiar prin gândul meu cazon.

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Pe Pământ, sub stele

Cu ochii mei văd ploile de stele
Într-o cădere-a lor de neoprit...
Mi-aduc aminte visele rebele
Care mă fac să fiu prea obosit...

Mi-aduc aminte timpuri călătoare
Când toate îmi erau de ajutor
Şi n-aveam căi cumva ocolitoare
A tot ce se-arăta întâmplător.

Treceam prin munte şi treceam prin ape,
Şi nu-mi era oprelişte un val,
Veneam dinspre departe spre aproape
Punând firescu-n forme de real.

Am pus peceţi în forme absolute
Trăirilor ce fapte-s azi şi-n vis,
Mereu prezente şi nicicând trecute,
Mereu ştiind că drumuri au deschis.

Mi-aduc aminte nopţi cu lună plină
Şi nopţi strivite de al iernii ger,
Pe drumul ce-şi dorea ieşi-n lumină,
Ca mai apoi s-ajungă până-n Cer.

Văd stelele căzând şi sunt pereche,
Ard împreună până în mormânt...
Eu înţeleg că legea lumii-i veche
Dar a rămas o simplă vorbă-n vânt.

joi, 3 septembrie 2015

Simplul mod

Cândva te învăţasem pe de rost,
Când plânsul ţi-l aveai ca alinare
La toate ne-mplinirile ce-au fost
Cărări spre prag de mare disperare.

Spuneai că veşnicia nu-i de-ajuns
Să ne tot fim motiv de împlinire,
Când soarele în noapte stă ascuns
Ori când este-n fireasca-i strălucire.

Şi viaţa o voiai trăită-n doi,
Mereu uniţi ca valurile-n mare,
Înspre acel târziu de mai apoi,
Însprea acea firească depărtare.

Când, noaptea, păru-ţi se lăsa pe umeri,
Mi te lăsai văzută în lumină,
Te tot grăbeai suspinele să-mi numeri
Şi-mi mă făceai să simt că eşti divină.

Acum când doar tăcere-i amintirea,
Legându-ne de un trecut uitat,
Încă îmi eşti dovadă că iubirea
Nu lasă fapta de-a se şti păcat.