miercuri, 30 decembrie 2015

Alergare de nori

Privind spre cer văd norii cum se-aleargă
Lăsând în urmă raze de senin
Ce-ncearcă, reuşind uşor, să şteargă,
Umbrite gânduri care vin, tot vin.

Coboară triste, dinspre dimineaţă,
Lacrimi de noapte, tremurând în ger...
Uitând să fie, ca în toamnă, ceaţă,
Îmi lasă liber drumul către cer.

Păreri de rău se lasă cunoscute
Când vântul se îndeamă-a se urni
Dând frunzelor motive neştiute,
Prin moarte, înfloriri a-mbogăţi.

Şi-alergă norii, vântul îi aleargă,
Iar soarele-i priveşte cum se duc,
În pas cu timpul nu li-i dat să meargă,
Firescul, pentru ei, deja-i caduc.

Târziul vine... de departe vine
Să ne arate simplul înţeles
Că totul se întâmplă de la sine,
Doar noi alegem drumul spre regres.

Suntem, de vrem ori nu, eternitate,
Dar mai avem şi zbateri în zadar...
N-avem nimic, deşi avem de toate,
Uitând că existăm ca dar din dar.

Şi, prin uitare, trecem în tăcere
Motivul nostru existenţial,
Lăsându-ne mereu fără repere,
Vânaţi de un absurd principial.

marți, 29 decembrie 2015

Problemă de timp

Iată că-ncep, încet, încet, să spun,
Lipsindu-mă de semnul de-ntrebare,
Că timpului deloc nu mă supun,
Nu mă supun cuiva ce ştiu că moare.

Nădăjduind mereu, în mod firesc,
Am tot privit a rostului dilemă,
Dar m-am trezit uitând să-mbătrânesc,
Şi-am înţeles că timpu-i o problemă.

M-am întrebat ce sens are un ceas
Care nu-şi are singur o măsură,
Şi nici nu ştie unde a rămas
Când nimeni, să-l pornească, nu se-ndură.

Răspunsul regăsit, neîndoielnic,
S-a vrut un fel de piatră de-ncercare,
Şi m-a oprit când pasu-mi şovăielnic
S-a-ndepărtat de-a vieţii întâmplare.

Îndatorându-mi nopţii câte-un vis,
M-am sărăcit de-a lumii-nvăţătură,
Ca, evitând banalul compromis,
Să fug de-a îndoielii dictatură.

Va exista mereu ceea ce-a fost,
Urmarea-i necesară şi firescă...
Trecutul e matricea unui rost,
Ce-şi caută un timp să se-mplinească...

luni, 28 decembrie 2015

Început de an

Începe un alt an, an nou se zice,
Într-un altfel de cum ne e ştiut...
Cu timpul, nevăzut, se contrazice,
Luând, din alte vremuri, cu-mprumut.

Cu pas grăbit şi falduri de zăpadă,
Valuri de ape maluri vor urni,
Când stelele din ceruri or să cadă
Şi prin păduri în foc vor rătăci.

Veni-vor întâmplări tot mai ciudate,
Puținul tot va fi şi mai puţin,
Şi se vor strânge marile armate
Convinse de uzanţe şi destin.

Va fi să moară gânduri, oameni, fapte,
Călugări mulţi vor deveni atei,
Credinţele se vor ascunde-n noapte
Fugind de noii idoli-dumnezei.

Atâtea drumuri, azi mereu umblate,
Arse în soare se vor pustii,
Săbii din teacă cei mai mulţi vor scoate,
Puţini, de pace, doritori vor fi.

Războaie crunte se vor da în minte,
Motivul lor va sta mereu ascuns,
Fapta trădării va strivi cuvinte
Doar ura va fi singurul răspuns.

Începe un an nou, şi-n bucurie
Îl vor, cei mulţi, a-l şti de petrecut,
Dar, după plan, altfel va fi să fie:
Nimic normal, absurdul absolut.

miercuri, 23 decembrie 2015

Drum cam lung...

Drum cam lung, de mult mai mult de-o viaţă,
Am bătut, venind din viitor,
Ca să stau cu tine faţă-n faţă
Şi-ntr-un fel, să-ncerc, din nou, să mor.

Revenind din vremuri viitoare,
Mi-a fost dat aici să te-ntâlnesc,
Într-un timp în care lumea moare
Renegând principiul omenesc.

Visul dintr-o noapte în furtună
Mi-a redat uitate amintiri,
Întâmplate fapte împreună,
Şi motivul multor ne-mpliniri.

În consens cu faptele promise,
Prin destin ţi-a fost îngăduit
Să te-arăți reală şi în vise,
Ca să fii de netăgăduit.

Eşti născută să-mplineşti menirea,
Nicidecum să treci prin rătăciri,
Să repui, în drept firesc, iubirea,
Temelia marilor zidiri.

Umbra unei vieţi cândva trăite
Ne-a trasat o cale şi un sens,
Renăscând dorinţe ispitite
De-al privirii, dualist, consens.

Te-ai trezit intrând pe-a vieţii poartă,
Căutând un sens altfel, normal,
Acceptând că viaţa nu e moartă
Chiar de-i e credinţa-n ideal.

Datorii rămase neplătite,
Timpului de care am fugit,
Ne-au făcut să fim acum ispite
Şi trăiri de neînchipuit.

Dintr-un timp ce dat va fi să vină,
Cel în care azi deja-i trecut,
Revenim trăirii în lumină,
Printr-un alt, năvalnic, început.

Drum cam lung, de mult mai mult de-o viaţă,
Am bătut, venind către prezent,
Ca să stăm, trăind, faţă în faţă
Într-un tot, de-a pururi, elocvent.

marți, 22 decembrie 2015

Absurdul alternativ

Din întrebări ce-şi vor voi răspuns
Fac pod de gânduri între nopţi şi zile,
Şi-n argumente vagi şi puerile,
Pe mine, uneori, mă las ascuns.

O stea, în cruce-mi luminează faţa
Şi-mi face semn, într-una, s-o urmez,
Eu n-am putere să mă-ndepărtez,
Aştept să simt că vine dimineţa...

C-am fost împins, cu ură,- n clandestin,
Mi-a fost dorit să am o altă faţă,
Să rătăcesc prin neguri şi prin ceaţă,
Şi-n vântul vieţii să mă tot înclin.

Minţite vorbe s-au lăsat știute
Într-o grăbire nicidecum normală,
Când adevăruri puse la-ndoială
De văzul tuturor au fost dosite.

Ca să accept un rost de împrumut,
Mi s-au prescris reţete generale
Cu împliniri în zăboviri carnale,
Prin renegarea propriului trecut.

Absurdul mi-a rămas alternativă,
Tocmită ca model măgulitor,
Pusă la rang de sens spre viitor,
De-a nu privi căderea ca derivă.

Dar, n-am căzut, chiar dacă mai suspin...
Nu pot să pierd... Mereu revin la viaţă,
Ştiu că-n curând, va fi o dimineaţă
Când voi privi, din nou, un cer senin.

luni, 21 decembrie 2015

De dincolo de neștiute

De dincolo de margini şi hotare,
Dintr-un incert cu iz de infinit,
Punând pe fugă semnul de-ntrebare,
Prinde contur, un orizont grăbit.

Nu-i nici o cale sigură, în sine,
Nu-i nici un drum, de la-nceput, ştiut,
Din câte-au fost doar gândul mai revine
În amintiri de timp deja trecut.

Şi el îşi lasă trecerea firească,
Măsurile, fără tăgadă mor,
Nimic nu stă să se împotrivească
La ceea ce e pur întâmplător.

De neştiut sunt câte ne sunt date,
Cât e de tras când nu-i motiv de tras,
Dar pe Golgota toţi urcăm o cruce
Şi nu zburând, ci-n mersul pas cu pas.

Dinspre departe înspre mai aproape
Nu e cât este drum de mers,
Cum nici cât ploaia poate creşte ape
Ori cât dă viaţă altui Univers.

Cum mai nimic la şapte nu se-mparte
Şi împreună, trei, perechi nu fac,
Singurul drum e înspre mai departe,
Oricum ar fi, pentru al vieţii leac…

Şi orişicum s-ar pune în balanţă
Se caută doar sensul omenesc,
Doar viaţa dă, într-un final nuanţă
Şi, întâmplării, înţeles firesc.

De dincolo de viaţă şi de moarte,
Din vremuri fără timpuri la hotar,
Venim, trăim şi trecem mai departe,
Lăsându-ne urmaşilor ca dar.

duminică, 20 decembrie 2015

Definiție prin contur

Privesc în sus, privesc în jos, mereu,
Mă simt un simplu om, nimic mai mult,
Cu ochii văd, cu inima ascult
Şi cred în Adevăr şi Dumnezeu!...

De la-nceput privind, către prezent,
Încă mă simt acelaşi care-am fost,
Şi tot la fel aş face-al vieţii rost,
Mereu având un gând adolescent...

Că am rămas acel ce, dintr-odată,
Mai spune “nu” să se-nţeleagă “da”,
Cel care, neuitând, a se-ntreba,
Mereu aceeaşi faţă îşi arată.

Sunt lupul singur care, seara, plânge
Când simte că minciuna îl înfrânge,
Ce-n miez de noapte vede mai departe
În viaţa ce urmează după moarte,
Dar totuşi dă tribut o zi din viaţă
Pentru un vis în prag de dimineaţă,
Simţind mereu că lacrima nu doare
Când e un dar al razelor de soare.

Şi azi, la fel, întorc printr-o poveste
Ceea ce simt, ştiind că va urma,
Că toate-n fel şi chip se vor schimba
Prin întâmplări ce vin fără de veste.

Dar tot ce văd, doar la prezent conjug,
Ştiind că în curând va fi real,
Oricâţi îmi spun că nu-i ceva normal,
Spre viitor privirile-mi tot fug...

Şi dacă nu-s ceea ce-aş vrea să fiu,
De ceea ce am fost cândva mi-e dor,
Chiar dacă îmi doresc, prea visător,
Să pot uita ceea ce astăzi ştiu...

joi, 17 decembrie 2015

Durerea în tăcere

Tăcerea mea priveşte către tine,
Dar nu-ţi mai spun, doar caut să găsesc,
Drumul pe care, ridicând cortine,
Timpul va trece cu motiv firesc.

De ieri spre mâine las mereu ideea,
Agonisesc în gânduri un tumult,
Chiar dacă mai şi știu că eşti femeia
Ce îmi aşteaptă spusele de mult...

Cuvintele mă dor, dar nu-ţi pot spune
Că vieţii îi devin şi eu dator,
Că-s vinovat de-o grea evaziune,
Furând trăiri din timpul viitor.

Tăcerea mea e semnul de-ntrebare
Pe care-l pune orişice răspuns,
Când dat fiind, se pierde-n nerăbdare,
Strivit de aşteptare pe ascuns.

În vis îmi spun că-n ziua ce urmează
Se va-ntâmpla să nu mai fiu tăcut,
Dar mintea uit să îmi rămână trează
Şi-n miez de noapte timpul e trecut.

Şi tot aştept, şi-mi amintesc de tine,
Şi mă tot dor cuvintele de dor,
De mine-ncep să simt că mi-e ruşine,
Dar tot aştept un pas în viitor.

marți, 8 decembrie 2015

Mi-aduc aminte...

Mi-aduc aminte că am fost copil...
Şi aruncam cu pietre înspre stele,
Vroiam să ştiu că nu-i prea dificil
Să merg, încet, pe jos, până la ele.

Nu prea ştiam că sus înseamnă sus,
Că mersu-nseamnă salt pe verticală,
Că soarele, trecând înspre apus,
Nu-şi are-n gând motive de-ndoială.

De multe ori pe oameni întrebam
De ce, doar ziua, umbra are formă,
Şi soarele, când raze bat în geam,
Într-un mereu altceva o transformă.

Mi-aduc aminte că, fiind copil,
Când nu dormeam, priveam spre cer, spre stele,
Ca, neştiut, să merg, tiptil, tiptil,
În zori să pot s-ajung pe lângă ele.

Mai şi plângeam când zorii erau triști
Ori când, din vis, uitau să mă trezească,
Când norii îi simțeam că-s egoişti
Şi vor, prin fulgerări, să strălucească.

Îmi coboram privirea prin fântâni,
Tot căutam şi-acolo o lumină,
Şi-i întrebam mereu pe cei bătrâni
Dacă ei ştiu că apele suspină.

Mi-aduc aminte vise de copil,
Când,printre şoimi,zburam mereu spre stele
Şi vântul încerca a-mi fi ostil,
Ca să n-ajung, cumva să fiu ca ele.

Când toţi spuneau că-i iarnă şi e frig,
Priveam spre câmpuri pline de zăpadă,
Şi îmi venea, din când în când să strig,
Că nu-i aşa, şi lupii-s o dovadă.

Aşa am învăţat că-n sus, spre Cer,
Urcarea nu-i deloc o simplă joacă,
Că nu e greu să dormi o noapte-n ger
Când ochii ţi se-mbracă-n promoroacă.

Mi-aduc aminte că eram copil
Şi nu credeam în moartea unor stele,
Cum nici s-accept postura de docil,
Uitând să-mi caut locul printre ele.

joi, 3 decembrie 2015

E vremea...

E vremea renunţării la orgolii,
La amănunte oarecum picante,
La judecăţi cu forme aberante,
La a privi scaieţii ca magnolii.

Timp nu ne-avem de rosturi derizorii,
Nici de faţade pline de reclame,
Nici de acei ce inventează drame
Ca să ne facem vise iluzorii.

E vremea de-a uita de aberaţii,
De înţelesuri strict conjuncturale,
De tălmăciri în mod voit banale,
De a urla înjurii ca ovaţii.

Timp nu ne-avem de false evoluţii
Nici de cuvinte vag răstălmăcite,
Nici de acei ce caută soluţii
Ca mască a trăirilor minţite.

E vremea regăsirii prin tradiţii,
Prin renegarea falsului din toate,
Prin renunţări la multele condiţii,
Prin revenirea din stupiditate.

Timp nu avem de falsele proporţii,
Nici de-a umbla pe drumuri cu himere,
Nici de acei ce-şi spun stăpânii sorții
Ca mod de-a ne reduce la tăcere.