joi, 12 februarie 2015

Îşi scutură cerul...

Îşi scutură cerul albastrul din gene
Şi pune-n lumină absurde miraje,
Pe care le punem şi noi prin bagaje
Alături de gânduri de-a dreptul obscene.

Sub vălul privirii se-ntâmplă de toate,
Vin gânduri prin gânduri, uitând să respire,
Vin dinspre urcare, cu sens de grăbire,
Ori dinspre cădere, ca beţele-n roate.

Din ură-n iubire, din viaţă în moarte,
Prin dolii prelungi ş-aşteptări inutile,
Trec zilele-n noapte şi nopţile-n zile,
Şi timpul se trece, mereu mai departe.

La capăt de ţărmuri, în margini de lume,
Pe unde, din ceruri, cad stelele-n mare,
Stau unii ca mine, cerând derogare,
De-a fi şi ai vieţii nu doar prin postume.

Își scutură cerul albastrul din gene,
De moarte nu-i pasă, de vreme nu-i pasă,
În marea-i răbdare trăirii ne lasă
Speranţe măreţe, dorinţe obscene.

joi, 5 februarie 2015

Cea din urmă adresă

Unde-am s-ajung, de plec, n-ai cum nu ști,
De-ai să mă-ntrebi, știi bine, nu-ţi voi spune,
Ca să-ţi ai dreptul, într-o bună zi
De-a şti că viaţa este o minune.

Prin întâmplări ce se-arătau ciudate
Ni s-a croit întoarcerea-n destin
Că împlinirea, ca realitate,
E mierea din pocalul cu pelin.

Prea mult în vise ne-am aventurat
Şi mersul l-am avut pe căi străine,
De multe ori de viaţă am uitat
Că dat ne este să ne fie bine.

Cunosc prea bine ultima-mi adresă
E-ntipărită-n suflet de atunci
Când într-al vieţii rol erai prinţesă
Şi-ai încălcat lumeştile porunci.

Seduc, tot de atunci, doar aparent,
Cuvinte care pot să dea de veste,
Ceea ce unii spun că-i evident,
Ceea ce cred, cei mulţi, că-i o poveste.

Și am gustat din plin ce doar în vise
Ştiam că poate deveni real...
Atâtea porţi ce se-arătau închise
Redeveneau deschise-n mod normal.

Unde-am s-ajung, de plec, n-ai cum nu ști,
N-am să-mi pierd capul după o metresă,
Oriunde-ar fi, noi amândoi vom fi,
Tu eşti, iubito, ultima adresă!