Tributar tăcerii

De-aş mai avea putere, aş mai spune
Ce simt, ce văd, ce ştiu, ce înţeleg,
Când soarele, privindu-mă, apune,
Cerându-mi, de trecut, să mă dezleg.

Ce simt a fi departe sau aproape,
Sau nicăieri, dar, cumva, peste tot,
În spuma unui val furat de ape,
Ori râsul celor ce nimic nu pot.

Ce văd venind pe aripi de lumină,
Ori rătăcind prin norii-ntunecaţi,
Găsind nevinovaţilor o vină
Şi scuze celor mult prea vinovaţi.

Ce ştiu ca este mic deşi e mare,
Şi pare mare chiar când e altfel,
Redând puterea binefăcătoare
Celor ce încă vieţii îşi au ţel.

Ce înţeleg când toate-şi ies din fire
Şi vorbele se spun dar nu se-aud,
Că faptele se fac dintr-o iubire
Portretizată doar de trupul nud.

Dar nu mai am speranţe... Nici putere...
Privesc în jur şi orizontu-i mut,
Devin, încet, un munte de tăcere
Înzăpezit de timpuri din trecut.

Îşi scutură cerul...

Îşi scutură cerul albastrul din gene
Şi pune-n lumină absurde miraje,
Pe care le punem şi noi prin bagaje
Alături de gânduri de-a dreptul obscene.

Sub vălul privirii se-ntâmplă de toate,
Vin gânduri prin gânduri, uitând să respire,
Vin dinspre urcare, cu sens de grăbire,
Ori dinspre cădere, ca beţele-n roate.

Din ură-n iubire, din viaţă în moarte,
Prin dolii prelungi ş-aşteptări inutile,
Trec zilele-n noapte şi nopţile-n zile,
Şi timpul se trece, mereu mai departe.

La capăt de ţărmuri, în margini de lume,
Pe unde, din ceruri, cad stelele-n mare,
Stau unii ca mine, cerând derogare,
De-a fi şi ai vieţii nu doar prin postume.

Își scutură cerul albastrul din gene,
De moarte nu-i pasă, de vreme nu-i pasă,
În marea-i răbdare trăirii ne lasă
Speranţe măreţe, dorinţe obscene.

Cea din urmă adresă

Unde-am s-ajung, de plec, n-ai cum nu ști,
De-ai să mă-ntrebi, știi bine, nu-ţi voi spune,
Ca să-ţi ai dreptul, într-o bună zi
De-a şti că viaţa este o minune.

Prin întâmplări ce se-arătau ciudate
Ni s-a croit întoarcerea-n destin
Că împlinirea, ca realitate,
E mierea din pocalul cu pelin.

Prea mult în vise ne-am aventurat
Şi mersul l-am avut pe căi străine,
De multe ori de viaţă am uitat
Că dat ne este să ne fie bine.

Cunosc prea bine ultima-mi adresă
E-ntipărită-n suflet de atunci
Când într-al vieţii rol erai prinţesă
Şi-ai încălcat lumeştile porunci.

Seduc, tot de atunci, doar aparent,
Cuvinte care pot să dea de veste,
Ceea ce unii spun că-i evident,
Ceea ce cred, cei mulţi, că-i o poveste.

Și am gustat din plin ce doar în vise
Ştiam că poate deveni real...
Atâtea porţi ce se-arătau închise
Redeveneau deschise-n mod normal.

Unde-am s-ajung, de plec, n-ai cum nu ști,
N-am să-mi pierd capul după o metresă,
Oriunde-ar fi, noi amândoi vom fi,
Tu eşti, iubito, ultima adresă!

Inconştient prin consecinţă

Nu-mi pasă de nimic... Aud că ploi
Inundă neştiute continente...
Mă-ntorc spre nevenite vremuri noi
Uitând să cred în amintiri absente.

E vară pe un alt meridian,
Şi-n munţi tot ninge, fără de măsură,
Iar noaptea cerul e un tobogan
Pe care cad cei ce din stele fură.

Cumva, cu ani-lumină înapoi
Mă poartă un crâmpei de întrebare
În vremea când, poveştile, eroi,
Ne-aveau pe noi şi-a noastră-mpreunare.

Mi-e dor de tine... Gândul mi-l abţin
Ca nu cumva să se răstălmăcească
Şi revanşard, hoinar şi clandestin
În inimă să mi se cuibărească.

Tu, despre mine, ştiu că-ţi aminteşti...
Te-aş întreba, de unde-atâta toamnă
Ce-n amintiri mă duce, prin poveşti,
Şi, prin poveşti, la a trăi mă-ndeamnă?

Mi-e toamna vieţii ca un amalgam,
De bucurii, tristeți și fantezie,
Mi-e dor să fiu cu tine, să te am,
Să te-nzidesc în vers de poezie.

Grăbita amânare

Privind spre zări cu străluciri albastre
Grăbeam apusul cu motiv firesc,
Impus de ritmul inimilor noastre
Ce caută al vieţii drum lumesc.

Nebuni de dor şi dornici de-mplinire
Ne întrebam ce-mi eşti, eu cine-ţi sunt?
Tu mă găseai continuă trăire,
Eu te aveam un tot în amănunt.

Ne regăseam răspuns şi întrebare,
Îndeajuns cât să ne vrem mai mult,
Şi grabă şi motiv de amânare
Şi linişte-ntr-al vieţii mult tumult.

Ţi-eram, spuneai, o veşnică secundă,
Când, dornic, te gustam, mereu flămând,
Clepsidra devenea un tot, rotundă,
Nemaivoind să fugi în vreun gând.

Erai minutul meu de sărbătoare
Chiar dacă-mi-era dat, să pot s-aleg,
Să zbor, ca fluturii, din floare-n floare,
Doar lângă tine mă simţeam întreg...

Aceeaşi vraja încă mă cuprinde
Când sorb aroma vieţii de pe sân
Şi visul fanteziei te aprinde
Ca-mbătrânirea să mi-o tot amân.

Adio, ca tribut

Plăteşti tributuri ultimului cer
În care ţi-ai avut la îndemână
Puterea de-a-nvăţa că unii pier,
Robiţi de necunoaşterea păgână.

Te-ai înălţat în zbor ca un cuvânt
Înspre tărâmul viselor proscrise,
Din norii negri ţi-ai croit veşmânt
Şi, prin furtuni ai coborât în vise.

O cale dreaptă vieţii ai ales,
Dar ai uitat să te încrezi în tine,
Cuvinte de la alţii ai cules
Văzând palat zidiri deja-n ruine.

Ai străbătut zburând un univers,
Dar mersul l-ai avut ca pe-o corvoadă,
Crezând că praful ce-i odată şters
Nu-i nimănui posibil să îl vadă.

Când te-ai întors, ştiind ce-a fost trăit,
Sfidând cumva condiţia umană,
Întoarcerii un drum ai regăsit
Ca să te lecuieşti de orice rană.

Tu prinde-n palmă stelele, iubito,
Şi, dacă vrei, povestea noastră scri-o,
Acum când liniştea ţi-ai regăsit-o,
Şi de la amăgiri ţi-ai luat adio.

În căutări de timp

N-am timp, nu-mi este de ajuns,
Bietului ceas îi cer tăcere,
Cât caut eu un biet răspuns
În universul de mistere...

O oră parcă-i o secundă...
Mă uit perplex la minutar,
Că-şi lasă urma tot rotundă,
N-are de mine el habar.

Cumva îl văd ca indecis,
Ba chiar nemaiavând putere,
Dar tot mă-mpinge în abis,
Şi să nu-l las să stea îmi cere.

Parcă îl simt a-mi fi-mpotrivă
Când pune zilelor hotar,
Şi mă aruncă în derivă,
Lăsându-mi zbaterea-n zadar.

Aş cere timp cu împrumut
Din mult prea multul altor ere,
Dar văd, pe ceas, că-nspre trecut
Aleargă stoluri de himere.

Clipa devine efemeră,
Un pas al timpului hoinar,
Şi doar dorinţa mea mai speră
Că-n vis răspunsu-mi va fi clar.