Cu ochii mei văd ploile de stele
Într-o cădere-a lor de neoprit...
Mi-aduc aminte visele rebele
Care mă fac să fiu prea obosit...
Mi-aduc aminte timpuri călătoare
Când toate îmi erau de ajutor
Şi n-aveam căi cumva ocolitoare
A tot ce se-arăta întâmplător.
Treceam prin munte şi treceam prin ape,
Şi nu-mi era oprelişte un val,
Veneam dinspre departe spre aproape
Punând firescu-n forme de real.
Am pus peceţi în forme absolute
Trăirilor ce fapte-s azi şi-n vis,
Mereu prezente şi nicicând trecute,
Mereu ştiind că drumuri au deschis.
Mi-aduc aminte nopţi cu lună plină
Şi nopţi strivite de al iernii ger,
Pe drumul ce-şi dorea ieşi-n lumină,
Ca mai apoi s-ajungă până-n Cer.
Văd stelele căzând şi sunt pereche,
Ard împreună până în mormânt...
Eu înţeleg că legea lumii-i veche
Dar a rămas o simplă vorbă-n vânt.
Cândva te învăţasem pe de rost,
Când plânsul ţi-l aveai ca alinare
La toate ne-mplinirile ce-au fost
Cărări spre prag de mare disperare.
Spuneai că veşnicia nu-i de-ajuns
Să ne tot fim motiv de împlinire,
Când soarele în noapte stă ascuns
Ori când este-n fireasca-i strălucire.
Şi viaţa o voiai trăită-n doi,
Mereu uniţi ca valurile-n mare,
Înspre acel târziu de mai apoi,
Însprea acea firească depărtare.
Când, noaptea, păru-ţi se lăsa pe umeri,
Mi te lăsai văzută în lumină,
Te tot grăbeai suspinele să-mi numeri
Şi-mi mă făceai să simt că eşti divină.
Acum când doar tăcere-i amintirea,
Legându-ne de un trecut uitat,
Încă îmi eşti dovadă că iubirea
Nu lasă fapta de-a se şti păcat.
Azi, ce mai ştii tu despre mine,
Mai mult decât ce îţi convine?
Cu gând perfid de răzbunare
Nu vezi că tu loveşti şi doare...
Cu rost al altor înţelegeri,
În sensul marilor alegeri,
Legând speranţa tuturora,
În noapte plânsă bate ora.
Prin vis crescând şi renăscând
Iau formă faptele în gând,
Şi îşi doresc un înţeles
În urma drumului ales.
Nepăsuit de existenţă
Am absentat fără frecvenţă,
Şi am tot stat în aşteptare
Atent la stele căzătoare.
Sub haina modei demodate
Credinţe-am strîns nenumărate,
Plecând mereu în rătăcire
Din tot făcut-ai amintire.
Şi-ai numărat, cu pas rebel,
Un el şi-o tu... Perfect drapel...
Doar vântul e mijlocitor
Ieşirii tale din decor...
Şi drumul merge mai departe
Prin rug aprins de lacrimi moarte,
Cu tot ce ştiu eu despre mine,
Cu tot ce vrei să ştii de tine...
Din ce în ce mai mult privesc în gol,
Încă mai văd lumina, încă scriu,
Dar tot mai des al umbrei rotocol
Care vrea totul dus spre mai târziu.
Încă-nţeleg că focul este foc
Nu doar un amănunt fără decor
Şi că nu merg când pasu-l bat pe loc
Crezând un alt firesc amăgitor.
Mai văd ce fac şi unde paşii-mi merg
Oricâtă ceaţă-mi vine împrejur,
Cu dor de lacrimi ochii pot să-i şterg
Să pot şi nevederea să o-ndur.
E gol oraşul, numai voci se-aud,
Dar urmele de paşi se-ntrezăresc,
Cerul de zi, senin, e ca un nud
Spre care norii nu se mai grăbesc.
Nici literele-n scris nu mai au spor,
Mereu le văd altfel decât le ştiu,
Şi-am obosit să fiu iscoditor
Al vorbelor pe care eu le scriu.
Învăţ din nou, acum, ca altădată,
Că vorba nu-i de-ajuns de-a face bun
Pe cel ce n-a privit măcar o dată,
Uitând de sine, stelele ce-apun...
Şi nici nu-l face, cumva, să-nţeleagă
Ce rost, firesc, îşi are-al iernii ger,
Dacă n-a stat măcar o noapte-ntreagă
Înfrigurat, pierdut cu ochii-n Cer.
Nu pot schimba, când nu îşi vrea schimbarea,
Pe cel ce crede că îi e ştiut
Cât de departe este depărtarea
Şi cât înseamnă minus absolut.
Nu-i cale să-nţeleag-a sta departe
De a fura ce n-are ca avut,
Dacă rosteşte vorbe ca la carte,
Dar rostul cărţii nu l-a priceput.
Mi-e clar că nu îşi poate-avea credinţă
Cel ce în altul nu se vede el
Şi n-are milă, nici îngăduinţă,
Dar fapte face, însă el, la fel.
Nu are cum, din prea-nălţimi să vadă
Că drumul spre-nălţare este greu,
Dacă-n genunchi fiind n-a vrut să creadă
Că toţi avem un singur Dumnezeu.
Învăţ din nou şi-mi este tot mai clar
De ce presimt o trecere-n zadar.
Sub albe zăpezi un post scriptum voi scrie,
Puţine cuvinte şi mult, mult suspans,
Cu-n deget pe rană, arăt să se ştie
Că viaţa plăteşte al morţii avans.
Aveam, până ieri, multă teamă de mine,
De cum mă descopăr, de ceea ce simt,
Am plâns şi am râs împreună cu tine...
Azi plouă cu gânduri... Furtună presimt.
Că-n sângele meu curge seva curată
A ceea ce încă e spusul cuvânt
Ce fi-va o faptă prea mult aşteptată
Prin însăşi motivul de-a fi legământ.
Trec vânturi în zbor şi e noapte senină,
Se-aude cum urcă trecutul în Cer,
În moarte căzând, face totuşi lumină
Dezgheţând adormiri adormite de ger.
Îţi scriu şi prin scris ţi-amintesc o poveste
Ce, mereu, pe "va fi", îl transformă în "este".
De-aş mai avea putere, aş mai spune
Ce simt, ce văd, ce ştiu, ce înţeleg,
Când soarele, privindu-mă, apune,
Cerându-mi, de trecut, să mă dezleg.
Ce simt a fi departe sau aproape,
Sau nicăieri, dar, cumva, peste tot,
În spuma unui val furat de ape,
Ori râsul celor ce nimic nu pot.
Ce văd venind pe aripi de lumină,
Ori rătăcind prin norii-ntunecaţi,
Găsind nevinovaţilor o vină
Şi scuze celor mult prea vinovaţi.
Ce ştiu ca este mic deşi e mare,
Şi pare mare chiar când e altfel,
Redând puterea binefăcătoare
Celor ce încă vieţii îşi au ţel.
Ce înţeleg când toate-şi ies din fire
Şi vorbele se spun dar nu se-aud,
Că faptele se fac dintr-o iubire
Portretizată doar de trupul nud.
Dar nu mai am speranţe... Nici putere...
Privesc în jur şi orizontu-i mut,
Devin, încet, un munte de tăcere
Înzăpezit de timpuri din trecut.
