Retrageri

Azi, ce mai ştii tu despre mine,
Mai mult decât ce îţi convine?
Cu gând perfid de răzbunare
Nu vezi că tu loveşti şi doare...

Cu rost al altor înţelegeri,
În sensul marilor alegeri,
Legând speranţa tuturora,
În noapte plânsă bate ora.

Prin vis crescând şi renăscând
Iau formă faptele în gând,
Şi îşi doresc un înţeles
În urma drumului ales.

Nepăsuit de existenţă
Am absentat fără frecvenţă,
Şi am tot stat în aşteptare
Atent la stele căzătoare.

Sub haina modei demodate
Credinţe-am strîns nenumărate,
Plecând mereu în rătăcire
Din tot făcut-ai amintire.

Şi-ai numărat, cu pas rebel,
Un el şi-o tu... Perfect drapel...
Doar vântul e mijlocitor
Ieşirii tale din decor...

Şi drumul merge mai departe
Prin rug aprins de lacrimi moarte,
Cu tot ce ştiu eu despre mine,
Cu tot ce vrei să ştii de tine...

Îndeajuns şi gol

Din ce în ce mai mult privesc în gol,
Încă mai văd lumina, încă scriu,
Dar tot mai des al umbrei rotocol
Care vrea totul dus spre mai târziu.

Încă-nţeleg că focul este foc
Nu doar un amănunt fără decor
Şi că nu merg când pasu-l bat pe loc
Crezând un alt firesc amăgitor.

Mai văd ce fac şi unde paşii-mi merg
Oricâtă ceaţă-mi vine împrejur,
Cu dor de lacrimi ochii pot să-i şterg
Să pot şi nevederea să o-ndur.

E gol oraşul, numai voci se-aud,
Dar urmele de paşi se-ntrezăresc,
Cerul de zi, senin, e ca un nud
Spre care norii nu se mai grăbesc.

Nici literele-n scris nu mai au spor,
Mereu le văd altfel decât le ştiu,
Şi-am obosit să fiu iscoditor
Al vorbelor pe care eu le scriu.

Învăţ, iarăşi învăţ...

Învăţ din nou, acum, ca altădată,
Că vorba nu-i de-ajuns de-a face bun
Pe cel ce n-a privit măcar o dată,
Uitând de sine, stelele ce-apun...

Şi nici nu-l face, cumva, să-nţeleagă
Ce rost, firesc, îşi are-al iernii ger,
Dacă n-a stat măcar o noapte-ntreagă
Înfrigurat, pierdut cu ochii-n Cer.

Nu pot schimba, când nu îşi vrea schimbarea,
Pe cel ce crede că îi e ştiut
Cât de departe este depărtarea
Şi cât înseamnă minus absolut.

Nu-i cale să-nţeleag-a sta departe
De a fura ce n-are ca avut,
Dacă rosteşte vorbe ca la carte,
Dar rostul cărţii nu l-a priceput.

Mi-e clar că nu îşi poate-avea credinţă
Cel ce în altul nu se vede el
Şi n-are milă, nici îngăduinţă,
Dar fapte face, însă el, la fel.

Nu are cum, din prea-nălţimi să vadă
Că drumul spre-nălţare este greu,
Dacă-n genunchi fiind n-a vrut să creadă
Că toţi avem un singur Dumnezeu.

Învăţ din nou şi-mi este tot mai clar
De ce presimt o trecere-n zadar.

Alb în post-scriptum

Sub albe zăpezi un post scriptum voi scrie,
Puţine cuvinte şi mult, mult suspans,
Cu-n deget pe rană, arăt să se ştie
Că viaţa plăteşte al morţii avans.

Aveam, până ieri, multă teamă de mine,
De cum mă descopăr, de ceea ce simt,
Am plâns şi am râs împreună cu tine...
Azi plouă cu gânduri... Furtună presimt.

Că-n sângele meu curge seva curată
A ceea ce încă e spusul cuvânt
Ce fi-va o faptă prea mult aşteptată
Prin însăşi motivul de-a fi legământ.

Trec vânturi în zbor şi e noapte senină,
Se-aude cum urcă trecutul în Cer,
În moarte căzând, face totuşi lumină
Dezgheţând adormiri adormite de ger.

Îţi scriu şi prin scris ţi-amintesc o poveste
Ce, mereu, pe "va fi", îl transformă în "este".

Tributar tăcerii

De-aş mai avea putere, aş mai spune
Ce simt, ce văd, ce ştiu, ce înţeleg,
Când soarele, privindu-mă, apune,
Cerându-mi, de trecut, să mă dezleg.

Ce simt a fi departe sau aproape,
Sau nicăieri, dar, cumva, peste tot,
În spuma unui val furat de ape,
Ori râsul celor ce nimic nu pot.

Ce văd venind pe aripi de lumină,
Ori rătăcind prin norii-ntunecaţi,
Găsind nevinovaţilor o vină
Şi scuze celor mult prea vinovaţi.

Ce ştiu ca este mic deşi e mare,
Şi pare mare chiar când e altfel,
Redând puterea binefăcătoare
Celor ce încă vieţii îşi au ţel.

Ce înţeleg când toate-şi ies din fire
Şi vorbele se spun dar nu se-aud,
Că faptele se fac dintr-o iubire
Portretizată doar de trupul nud.

Dar nu mai am speranţe... Nici putere...
Privesc în jur şi orizontu-i mut,
Devin, încet, un munte de tăcere
Înzăpezit de timpuri din trecut.

Îşi scutură cerul...

Îşi scutură cerul albastrul din gene
Şi pune-n lumină absurde miraje,
Pe care le punem şi noi prin bagaje
Alături de gânduri de-a dreptul obscene.

Sub vălul privirii se-ntâmplă de toate,
Vin gânduri prin gânduri, uitând să respire,
Vin dinspre urcare, cu sens de grăbire,
Ori dinspre cădere, ca beţele-n roate.

Din ură-n iubire, din viaţă în moarte,
Prin dolii prelungi ş-aşteptări inutile,
Trec zilele-n noapte şi nopţile-n zile,
Şi timpul se trece, mereu mai departe.

La capăt de ţărmuri, în margini de lume,
Pe unde, din ceruri, cad stelele-n mare,
Stau unii ca mine, cerând derogare,
De-a fi şi ai vieţii nu doar prin postume.

Își scutură cerul albastrul din gene,
De moarte nu-i pasă, de vreme nu-i pasă,
În marea-i răbdare trăirii ne lasă
Speranţe măreţe, dorinţe obscene.

Cea din urmă adresă

Unde-am s-ajung, de plec, n-ai cum nu ști,
De-ai să mă-ntrebi, știi bine, nu-ţi voi spune,
Ca să-ţi ai dreptul, într-o bună zi
De-a şti că viaţa este o minune.

Prin întâmplări ce se-arătau ciudate
Ni s-a croit întoarcerea-n destin
Că împlinirea, ca realitate,
E mierea din pocalul cu pelin.

Prea mult în vise ne-am aventurat
Şi mersul l-am avut pe căi străine,
De multe ori de viaţă am uitat
Că dat ne este să ne fie bine.

Cunosc prea bine ultima-mi adresă
E-ntipărită-n suflet de atunci
Când într-al vieţii rol erai prinţesă
Şi-ai încălcat lumeştile porunci.

Seduc, tot de atunci, doar aparent,
Cuvinte care pot să dea de veste,
Ceea ce unii spun că-i evident,
Ceea ce cred, cei mulţi, că-i o poveste.

Și am gustat din plin ce doar în vise
Ştiam că poate deveni real...
Atâtea porţi ce se-arătau închise
Redeveneau deschise-n mod normal.

Unde-am s-ajung, de plec, n-ai cum nu ști,
N-am să-mi pierd capul după o metresă,
Oriunde-ar fi, noi amândoi vom fi,
Tu eşti, iubito, ultima adresă!